Uimitoarea călătorie a GeoGetei partea a III-a, sau, Cum era să fim necinstite lângă o stână din Budești

După cum vă spuneam, ne-am lăsat bagajele la domnii cumsecade și am pornit mai departe înspre mânăstire. Era vreo 4 sau 5 ceasul, încă nu mâncasem nimic (deși din Cavnic până în Budești am bătut-o la cap în continuu pe Pa să ne oprim la haleală), dar luasem cu noi niște cârnăciori și niște brânză pe care urma să-i frigem pe drum.
Și-am mers, și-am tot mers și după juma’ de oră am reușit cu mare greu să ieșim din sat. (Ca o mică paranteză, Budeștiul e unul dintre cele mai lungi și late sate pe care le-am văzut de când mă știu.)
No, și mergeam noi pe malul gârlei și găsim un colț prielnic pentru un grătar. Loc nisipos ascuns de câteva tufe de priviri indiscrete. Ne așezăm tacticos și strângem câteva cioate pentru foc, scot OBeul și-l răsfir după cum văzusem io în emisiunile cu sărvaivări și bag mâna în geantă după banalele chibrituri. Vâr mâna până la încheietură, o mai vâr un pic până la cot, mă mai câznesc până îmi intră și umărul, chibriturile nicăieri. Drăcui un pic și continui căutarea. Nimic. Mă uit sfios la soră-mea care neștiutoare rupea cioatele și-i zic un duios, Pa, chibriturile îs la tine? Ochi de jăratic scăpărător s-au ațintit brusc asupra mea. Încă puțin și nu mai aveam nevoie de chibrituri… Pa era cât pe-aci să-mi dea mie foc cu doar cu privirea. Cum adică dacă chibriturile îs la mine?! Nu trebuia să le ai tu?!
Mda.
Nu-i nimic.
Suntem pe malul râului. Imposibil să nu găsim două pietre din alea albe care scot scântei(cremene, nu?).
O piatră din aia?
O pietricică din aia?
Mnu.
Ne resemnăm și ne pregătim să mâncăm cârnații cruzi uitându-ne cu jale la cioatele și OBeul pregătite artistic de foc. Când… Când mi se năzare că aud o mașină venind spre noi. Sar iute dintre tufe, mă postez pe marginea drumului și dau disperată din mână. Mașina pune o frână cu scârț, se deschide ușa și un nene își bulbucă îngijorat ochii la mine. Fug înspre el și cu răsuflarea tăiată îl întreb: Nu vă supărați, puteți să-mi împrumutați o brichetă? Bietul om cască și mai tare ochii. Eu mă fac mică și mă pregătesc cu stoicism să îndur pumnul în nas pe care mi-l merit cu prisosință. Dar Dumnezeu e bun și are milă de noi cei săraci cu duhul, așa că domnul scoate o brichetă. Eu o iau repede, fug după tufișuri, dau foc la bumbacul din OB și fug inapoi la bietul cetățean care mă aștepta în mijlocul drumului cu portiera deschisă. Îi mulțumesc frumos, omul intră în mașină, își face cruce și pleacă. Eu mă întorc la Obeul meu și constat că se stinge. Soră-mea stătea perplexă lângă el fără să facă o mișcare. Dau să suflu în Obe, urlu la ea să-mi dea o hârtie, ea se precipită, apare cu hârtia și Obeul se stinge.
Mda.
Am mâncat cârnații cruzi cu un pic de brânză și-am plecat.

Soarele cobora încet între dealuri. Noi mergeam agale bucurându-ne de priveliște. Nu eram foarte îngrijorate că nu mai ajungem înapoi în sat, pentru că noile noastre gazde ne spuseseră că sigur o să avem cu ce ne întoarce pentru că lumea se întorcea de la vecernie și sigur se găsea și pentru noi un loc în vreo mașină. Și așa și era. Într-un sfert de oră au trecut cam 20 de mașini înspre sat. Aveam tot timpul din lume să facem poze și să ne râdem, ba chiar să admirăm o familie care se juca cu mingea într-o poiană luminată încă de soare. Am trecut de ei și când să ne-așternem din nou la drum, auzim câteva lătrături iritate. Ne uităm în față și vedem o stână mică cu două fire de brânză atârnate la scurs. Câinii nicăieri. Hmm. Nu era a bine. N-am mai îndrăznit să continuăm, că cine știe de unde ne înhățau namilele. Ne-am oprit noi, s-a oprit și lătratul. Bun, măcar nu veneau înspre noi.
Am cântărit situația. Era târziu și valea începuse să se umbrească. Umblasem însă mult prea mult până acolo, era păcat să nu vedem mânăstirea. Așa că ne-am așezat pe marginea drumului în speranța că va trece vreo mașină și ne va salva. Am stat și iar am stat, mașină ioc. Ba, să nu mint, a trecut una înspre sat.
– Da’ ce faceți domnițelor aici? auzim o voce bună din spate. Ne întoarcem și vedem un nene simpatic la vreo 70 de ani cu un coș în spate.
– D’apăi, ce să facem, vroiam să mergem până la mânăstire da’ am auzit zgomot de câini la stână și-acolo e pustiu și ne e frică să mergem mai departe că nu e nimeni să țină câinii.
– Apăi, bată-vă să vă bată, trebuia să treceți, că ciobanii leagă tot timpul câinii de pază când pleacă din stână. Hai ca vă trec eu pe cealaltă parte.
Și nenea cumsecade ne-a ajutat să trecem.
– Eu mă opresc aici că am o vorbă cu baciul. Tre’ să apară și el acuma. Când vă întoarceți să nu vă fie frică, să-l strigați că-i cumsecade și-o să-și țină câinii.

Ajunse într-un final la faimoasa mânăstire, ne uităm în jur în căutare de oameni.
Liniște.
Pustiu. Nici o mașină. Pesemne ultima care plecase fusese aia care ne-a lăsat în praf cât stăteam la marginea stânii.
Mergem la chilii și-i dăm pe aloo, săru’mâna părinte.
Nimic.
Nu ne dăm bătute și mai strigăm un pic.
După un scârțâit strașnic de podele, apare un domn cu fața năpădită de peri și vinișoare roșii. Îi spunem că vrem să vedem biserica și ne zice să nu ne sfiim, că-i deschisă. Să mergem s-o vedem și pe urmă să ne întoarcem la chilie.
Intrăm în biserică. Ne închinăm cuviincios. Îi mulțumim Domnului că ne-a scăpat de câini. Îl rugăm să ne-ajute s-ajungem cu bine înapoi în sat. Ne ridicăm și inspectăm suvenirurile întinse la vânzare. Eu vreau o cruciuliță dar nu-mi place nici una. Soră-mea în schimb, foarte inspirată, pune mâna pe-o cutiuță de pe care surâdea Maica Domnului și-o zornăie.
– Uite, zăbăuco, chibrituri.
– Da, tu, ai dreptate, hai să le luăm că cine știe când mai avem nevoie de ele.
Scumpe chibrituri. 3,5 lei bucata. Nu-i nimic. Hai să luăm și două lumânări să aprindem, că doară nu suntem păgâne.Lăsăm banii și ieșim. Mergând înspre locul viilor și morților începem să ne sfătuim. Nici un credincios prin preajmă și sfinții călugări se pare că nu au mașini. Nu-i nimic. Îi rugăm să ne treacă de stână. Că nu-s de piatră. Sigur li se face milă de noi.
– Ce faceți aici?!
Uai. Ce-om fi făcut?
– Ne întoarcem sub privirile scrutătoare ale unui puști de 10 ani.
– Păi uite, vrem să aprindem două lumânări. Le-am luat din biserică. Dar am lăsat banii acolo, zic eu zâmbind pe sub mustăți de prichindelul ăsta care se crede om mare.
– Mda. Bine. Chibrituri aveți?
– Da, zic eu convinsă în timp ce soră-mea îi zornăie cutia-n față.
Maamă, ce puști agasant!
– Mda. Chibrituri aveți?
– Da, zic eu simțind că-mi sare muștarul. Le-am luat din biserică. Am plătit și pentru ele. 3 cinzeci cum spune pe cutie.
– Hm. Aia e tămâie.
– A. casc eu gura în timp ce soră-mea se uită stupefiată în cutie.
– Dați lumânările încoace că vi le aprind eu. Brusc, prichindelul de 10 ani părea cu un cap mai înalt decât noi.
– Auziți, zice tot el când se întoarce cu lumânările aprinse, da’ voi unde dormiți în noaptea asta?
– Cum unde? În sat.
– Nț. N-ajungeți voi până acolo, că e plin de câini de stână.
– Hm.
– Și aici sigur nu dormiți, că asta e mânăstire de călugări, continuă el foarte convins.
– Hmm.
– Da’ dacă mai mergeți în sus spre pădure, o găsiți o casă părăsită. Puteți dormi acolo. Unde mergeți? Casa e acolo! strigă el după noi cu un braț durduliu îndreptat înspre neant.
– Lasă, ne-a zis un domn de-aici din chilie să-l strigăm după ce vedem biserica.
– Degeaba. N-o să vă ajute. Mai bine mergeți la casa aia.
– Bună seara domnițelor, auzim în sfârșit vocea slavatoare a domnului cu fața roșie. Hai că v-am făcut o cafea. S-a lăsat frigul, nu puteți porni așa zgribulite la drum.
– Vai, mulțumim frumos.
Recunoscătoare, ne apucăm să sorbim poșirca caldă cu gust de nes, în timp ce ne zbăteam creierii cum să-l rugăm pe nenea cumsecade să ne treacă de stână. Între timp, puștiul care dispăruse se întoarce însoțit de un călugăr impunător care ne dă binețe și ne invită să plecăm că s-a întunecat și să nu ne prindă noaptea-n drum.
Nenea cel binevoitor se uită sfios la purtătorul de sutană, ne salută și se face nevăzut.
Călugărul face un semnul crucii deasupra noastră și ne urează să ajungem sănătoase.
Din spatele lui, țâncul se uită la noi cu ochi reci în timp ce adaugă un, mda, mai bine că nu mergeți la casa părăsită, că am auzit că sunt vipere pe acolo.

Va urma.

Anunțuri

Uimitoarea călătorie a GeoGetei partea a II-a, sau, Lungul drum al Budeștilor

Uai, deci tocmai am citit ce-am scris la uimitoarea călătorie partea I și mi-am dat seama că v-am plictisit îngrozitor și nici măcar nu v-am arătat poze. Asta nu înseamnă că o să vă arăt poze acum ci înseamnă doar că o să încerc să vă plictisesc mai puțin.
Bun.
Rămăsesem la dimineața în care ne hotărâm să plecăm din Cavnic spre Budești. Distanța dintre cele două localități este de 16-17 km, dintre care 3 km trebuia să urcăm până în vârf de deal iar restul era doar o coborâre lină. Cum ne aflam la început de drum și nu eram încă obișnuite cu urcușul ne-am bucurat foarte mult când s-a oprit o mașină lângă noi iar cuplul din ea s-a oferit să ne ducă până în sat. Noi le-am mulțumit frumos și i-am rugat să ne lase în vârful dealului ceea ce au și făcut. Restul drumului până în Budești l-am parcurs pe jos.

Pe măsură ce ne apropiam de intrarea în sat rucsacii deveneau din ce în ce mai grei iar noi din ce în ce mai obosite așa că am intrat în primul magazin din sat să ne luăm ceva de mâncare și să ne odihnim puțin. Cât am stat acolo doamna de la magazin a profitat de ocazie pentru a se tocmi cu noi pentru o cameră. Dat fiind că eram tinere și drăguțe s-a oferit să ne facă și o reducere, 60 de lei camera, 70 dacă făceam și duș. Eram atât de obosite încât aproape am fi căzut în capcană dacă n-aș fi avut inspirația să mă uit mai bine prin dugheană. Era plin de muște peste tot, gresia din albă și lucioasă devenise crem spre gri și lipicioasă iar doamna mirosea suspect a ceapă stătută. Decorul ne-a dat forțe noi așa că ne-am săltat saricile în spinare și pe-aci ți-e drumul.

Când mergi din Cavnic în Budești ai mai multe lucruri de văzut:
– priveliștea fantastică,
– locul mistic unde mașina sau sticla cu apă urcă în deal (sau coboară în vale, nu mai știu cum era),
– biserica cea veche de lemn în care după cum se spune stă zaua lui Pintea Viteazul și, dacă mai ai chef să urci,
– mănăstirea din Budești.
Noi ne-am bucurat de priveliște, am ratat locul mistic de care am aflat mult după ce trecusem de sat, iar acum ne îndreptam vertiginos spre cămașa lui Pintea.

Ajunse la o intersecție i-am întrebat pe sătenii așezați la o horincă unde e biserica veche. Ne-au arătat o stradă și ne-au zis să mergem la prima casă, să strigăm și să întrebăm de. de. de un tip a cărui meserie e aceeași cu a unui țârcovnic dar ei i-au spus cumva într-un fel de nu mai știu cum îi spune.
Fiind deștepte ne-am conformat. Mergem la prima casă, batem la poarta de fier, strigăm pe două voci un alloo puternic și pițigăiat iar când apare în sfârșit cineva la geam auzim un bas vesel în spate, hă hă! am zis la prima casă cu poartă de lemn, hă hă.
Mda.
Ne mutăm la prima casă cu poartă din lemn care era a doua pe stradă, strigăm și-acolo un pic până-l supărăm pe unicul câine din Maramureș care nu se afla în lanț ci se postase promițător în fața noastră, și vedem cu multă bucurie un nas roșu ieșind pe prispă. Îl întrebăm de țârcovnic(eu tot așa îi zic) pe mândrul posesor al nasului, care țârcovnic se arată și el supărat pe prispă. Fiind duminică era la un șpriț. Morocănos și taciturn ne-a condus până la biserică, a descuiat și-a rămas la intrare până am căscat noi gura la picturi și la faimoasa cămașă înrămată artistic lângă ușă, după care nu ne-a lăsat să ieșim până n-am contribuit cu ceva la cutia milei. Am scos niște bani și m-am îndreptat înspre sus-numita cutie. ‘Lasă tu tabla aia, dă-i încoa’ că eu mă ocup de ei’, (nu știu de ce am senzația că s-a ocupat de ei până la crâșma din intersecție) după care a încuiat și a plecat.
Eu cu mica Pa am rămas în curtea bisericii unde era și un cimitir foarte vechi, ne-am bucurat de soare, ne-am inspectat bătăturile și am făcut poze. Rar am văzut cimitir mai frumos. Era ca o grădină plină de pomi și buruieni frumos mirositoare printre care stăteau rătăcite câteva cruci bătute de vreme.
Până la urmă ne-am plictisit de atmosfera de veci și ne-am ridicat cu mare greu de pe banca din lemn masiv din fața bisericii să pornim la drum. Ajunse din nou la intersecție am stat din nou în cumpănă. Nu știam ce să facem, să mergem la faimoasa mânăstire de care ne povestise toată lumea sau să pornim înspre Ocna Șugatag? Mânăstirea a câștigat până la urmă, că eram obosite și ni se spusese că-i aproape de sat.
Cum nu apucasem încă să mâncăm i-am zis lu’ soră-mea că cel mai inteligent ar fi să ne oprim la ieșirea din sat pe undeva și să pornim un mic focșor la care să frigem un cârnat după care puteam să mergem liniștite mai departe. Era 3 ceasul și dacă chiar ne prindea întunericul înainte să coborâm ne-am fi milogit la mânăstire să ne primească. E mânăstire până la urmă, nu? N-avea să ne alunge ca pe niște poame acre în mijlocul pustietății.

Zis și făcut. Ne-așternem la drum și-ajungem la o cotitură. Lângă noi mergea agale o bătrânică în strai de sărbătoare(era duminică doară și lumea fusese la biserică).
– Maică, nu te supăra, pe unde până la mânăstire? E departe?
– Departe maică, la 5 kilometri de sat.
– O, păi asta nu-i așa departe, că doară sântem tinere și avem picioare bune.
– Așa-i maică, bat-o s-o bată de tinerețe că mult mai meream și io la vremea mea. Dacă nu vă grăbiți, drumu’ meu i tot într-acolo numa’ că mă opresc câteva case mai devreme.
Și de mult sunteți pe drumuri? Da cine v-o pus bată-vă norocul să vă-ncărcați așa la drum?
Da că tot veni vorba… Știți că arată și la televizor că în alte țări sun oameni negri. Da’ nu negri așa ca țiganii noștri, nu, negri de nu-i vezi noaptea, așa de negri. Cică or fi venit și pe la noi prin țară. Io prin sat n-am văzut, da’ o prietenă de-a mea s-a dus cu trenul până la Brașov de unde zici că veniți și voi, lung drumu’, că i-am și zis, ce ți-o fi venit să-ți urci ciolanele alea bătrâne în tren? Dacă rămâneai pierdută pe-acolo și tu de-abia-ți duci bășinile, hi hi hi.
No și cum era ea în tren se urcă lângă ea un negru din ăla de care v-am zis. Iară ea se uită la el, mă și se uită și se uită și se tot minunează, că vezi, nu mai văzuse pe nimeni așa negru. Și se tot uită la el și-l tot întreabă, că negrul învățase românește așa de bine de te minunai, da’ maică, toți îs așa negri de unde vii matale? Da maică, toți. Și mama, și tata? Da’ maică toți. Da’ maică, să nu te superi pe mine că te întreb atâta, da’ de unde ești matale? Apăi maică, eu îs din Nigeria. Din Nigeria? Și al cui din Nigeria ești tu? hi hi hi! Al cui din Nigeria ești tu? Hi hi hi!
No, maică, aici mă opresc și eu. Drum bun și să vă dea Dumnezeu sănătate și bărbați frumoși. A, și când ajungeți la pod, mergeți la dreapta și-o țineți tot înainte și cînd se termină satul mai mergeți 3 kilometri și-ați ajuns. Hi hi hi! Al cui esti din Nigeria!

Râzând în hohote ne-am continuat drumul, am trecut și de pod și deja ne așteptam să vedem capătul satului. Și am mers, și am mers, și am mers și după juma’ de oră tot nu dădeam de nenorocitul ăla de capăt. În schimb, din fiecare curte vedeam ochi curioși urmărindu-ne cu privirea. Că deh, era duminică și toată lumea pe băncuță la povești. Cum aveam sticla cu apă pusă cumva la cingătoare, dau să pun mâna pe ea și-o văd cu stupoare cum îmi scapă printre degete și se izbește de pietrele ascunse-n praf. Buf și fleoșc. Din fericire oamenii erau tot pe băncuță și ne priveau, așa că m-am apropiat de-o poartă și i-am rugat să ne înlocuiască sticla. Ceea ce au și făcut după ce ne-au convins să ne așezăm lângă ei spre a ne odihni.
Din vorbă-n vorbă ne-au propus să dormim acolo, că aveau casa bătrânească goală șă era păcat să ne lase așa pe drumuri, mai ales că se și apropia noaptea. Am acceptat bucuroase și ne-am lăsat bagajele la ei după care am pornit spre mânăstire.

Urmează, Uimitoarea călătorie a GeoGetei – partea a III-a, sau, Cum era să fim necinstite lângă o stână din Budești

Uimitoarea călătorie a GeoGetei – partea I

Și acum ar fi cazul să vă povestesc uimitoarea mea călătorie. Trebuie să recunosc să mi-a fost destul de greu să pornesc așa singură de nebună pe plaiuri necunoscute. Poate că și din cauza asta mi-a luat atât de mult timp să mă hotărăsc unde anume să merg. Într-un final după multe complicații pe care nu are rost să vi le povestesc m-am urcat în tren spre Baia Mare. Înainte să plec însă i-am spus soră-mii că dacă vrea să participe și ea la marea expediție o aștept acolo o zi. Până să vină ea am făcut rost de o hartă turistică a județului și am întrebat în dreapta și-n stânga pe unde ar trebui să mă plimb. Mi-am cumpărat și un Maramureș Pass care mi-a fost de mare folos – trebuie să felicit cu ocazia asta inițiativa Consiliului Județean Maramureș.
Traseul trebuia să fie următorul: de la Baia Mare luam mașina până în Baia Sprie iar de acolo urma să mergem pe jos până în Cavnic. Dacă simțeam că nu mai putem luam o mașină. În Cavnic urcam până la Creasta Cocoșului, asta ne-ar fi ocupat toată ziua, după care porneam pe jos înspre Budești unde ne și opream să dormim. De la Budești porneam pe jos înspre Ocna Șugatag de unde luam autobuzul ca să ajungem seara în Sighetul Marmației. Acolo am fi închiriat biciclete și am fi mers de dimineață până la Săpânța după care ne-am fi întors să vizităm Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței.. Din Sighet am fi pornit încet înspre Vișeul de Sus ca să ne dăm cu Mocănița după care am fi plecat spre Borșa să vedem Cascada Cailor, am fi dormit o noapte acolo și am fi luat mașina până la Moisei după care am fi pornit pe jos până în Bogdan Vodă. De acolo am fi pornit înspre Bârsana, am fi dormit la mânăstire și-am fi pornit pe jos înspre Călinești apoi din nou înspre Budești-Cavnic, pentru a ne întoarce în Baia Mare și a merge acasă. Traseu ușor, fără complicații pentru care aveam la dispoziție două săptămâni.
Zis și făcut.
Am plecat de acasă marți noapte și am ajuns în Baia Mare miercuri dimineață. Am așteptat-o pe soră-mea care a ajuns joi, timp în care am cules informații. Când a ajuns i-am zis că plecăm vineri la 7-8, orice s-ar întâmpla.
Vineri la 11 ne-am prezentat conștiincioase la autobuz. Deși luasem în cârcă greul bagajelor, Geraldine a început să se plângă de dureri de spate și să mă înjure că-i distrug sănătatea. Astfel că odată ajunse în Baia Sprie prima oprire a fost la poștă unde am expediat acasă tot ce ni s-a părut a fi de prisos. Adică două pulovere, o pereche de blugi, două maiouri, o carte a ei, o hartă auto a României de juma’ de chil, o pereche de adidași și alte asemenea nimicuri. Când am luat din nou bagajele în spate am simțit că plutim. Pe la 3 eram gata de plecare. Târziu. Da. Asta ne-am zis și noi. Drept urmare ne-am așezat cuminți la ocazie. Ce rost avea să ne rupem spatele 20 de km din prima zi? Peste o oră i s-a făcut milă unui nene cumsecade de fețele noastre miloage și ne-a dus până în Cavnic. Având cortul cu noi și un mare spirit de aventură am refuzat să căutăm o pensiune și am întrebat în stânga și în dreapta dacă ne primește cineva în curte. Nu ne vroia nimeni. Rucsacii deveneau din ce în ce mai grei iar fețele noastre din ce în ce mai lungi. Trecând pe lângă o curte i s-a făcut milă unei femei de noi și s-a oferit să ne conducă până la marginea pădurii într-un loc liniștit și cu izvor. N-am mai ajuns până acolo totuși pentru că ne-am întâlnit pe drum cu o vecină care ne-a zis că sigur ne primește fiu-său la el în curte.
Și așa am ajuns la pensiunea Adina unde am fost primite foarte călduros de fiica proprietarilor plecați la un chef al salvamontiștilor. M-am apucat să instalez cortul, nerăbdătoare să-l inaugurez. N-am mai inaugurat nimic pentru că s-a lăsat așa un frig seara că ne-am adăpostit zgribulite în pensiune, ne-am făcut un ceai cald și ne-am uitat la televizor.
A doua zi de dimineață am făcut cunoștință cu foarte simpatica doamnă Adina și cu soțul ei, domnul Gabi. Aflând că plănuim să urcăm până la Creasta Cocoșului, domnul Gabi l-a sunat pe domnul Cristi, coleg din Salvamont, rugându-l să ne întovărășească până acolo, cel mai probabil pentru a nu fi nevoiți să salveze două nenorocite din pustietate.
Domnul Cristi, îndatoritor a acceptat să ne fie ghid așa că pe la 11 am pornit înspre creastă. Pe la jumătatea drumului am făcut un popas și am fript niște cârnăciori, am mâncat și ne-am bucurat de priveliște, după care am continuat să urcăm. Am mâncat afine, ne-am bucurat de priveliștea fantastică și am coborât. Acuma, eu nu știu ce impresie i-am făcut noi omului, dar el a fost un tovarăș de drumeție cum rar am fi putut întâlni și mult timp după ce am plecat din Cavnic ne-am amintit cu drag de el.
La pensiune, doamna Adina ne aștepta cu un bulz cu ouă și smântână din care am mâncat până n-am mai avut aer. Domnul Gabi ne-a tot servit cu horincă și când a văzut că eu cu soră-mea tot refuzăm politicos ne-a zis că ‘numa porcul mănâncă fără să guste niște horincă înainte’ așa că de voie, de nevoie, am dat două pahare pe gât și ne-am înveselit brusc.
A doua zi de dimineață ne-am luat casa în spinare și am pornit spre Budești după ce ne-am luat un călduros la revedere de la gazdele noastre.