La revedere Olanda

Astăzi este ultima mea zi de serviciu. Ultima zi în care o să vă scriu de pe acest computer. Poate ultima zi în care o să vă scriu din Olanda.

Acum că plec toată lumea vrea să mă salute, unii dintre ei cu un umor involuntar:

„I will miss you, thank you for a good work you dith, and good luck with your studies and futere.”
Anunțuri

Io zic să ignoraţi primele două paragrafe şi să citiţi direct povestea, că aia-i miezul

După cum v-am spus în curând mă întorc acasă pentru o perioadă mai lungă. Timp în care o să învăț. Că mi-am dat în sfârșit seama cam ce aș vrea să fac când voi fi mare.
Dar până atunci vreau să fac o treabă pe care mi-am propus-o de mult timp. Vreau să merg pe jos timp de două săptămâni. Prin țară. Dacă totul merge cum mi-am plănuit voi pleca pe la sfârșitul lui august când o să se mai tempereze căldura. Încă nu știu dacă o să merg singură sau nu. Sunt destul de țăcănită cât să fac treaba asta singură, dar sper că până atunci să mai găsesc câțiva tovarăși de drum.

Mie-mi place muzica românească veche. Și-mi plac basmele și snoavele și înjurăturile neaoșe. Și aș vrea să mă opresc prin diverse sate și cu puțin noroc să strâng cât mai multe bijuterii din astea de la bătrâni, până nu se pierd cu totul. Dacă nu pot să le povestesc altcuiva măcar mie să-mi rămână.

Și să vă spun cum mi-a venit ideea ca să vă amuzați.

Familiei mele îi place natura. În special mamei care deși încearcă să pară de piatră este o visătoare. Într-o seară a tras de noi să mergem pe malul Oltului să ne plimbăm și să ne bucurăm de priveliște. Așa că ne-am împachetat cu toții în Dacia 1300, cu câinii îngrămădiți peste noi și-am purces la marginea orașului. Ne-am plimbat prin roiurile de țânțari și ne-am bucurat de apusul soarelui laolaltă cu ei. Doar că soră-mea avea alte planuri decât să se lase suptă de sânge în seara aia şi a tras de tata s-o ducă înapoi în oraș să iasă cu prietenii. Eu am rămas cu mama și cu javrele să ne mai plimbăm. Și cum ne zgâiam fascinate la dealuri și munți şi ape, am auzit un zvon cumplit de încăierare. Pasămite câinii noștri se luaseră la harță cu câinii unui cioban în curs de transhumanță. Când ne gândeam că asta a fost și că ăia o să ne sfâșie javrele, apare ciobanul și-și potolește namilele. Îi mulțumim frumos, îi urăm numa de bine și dăm să plecăm când îl auzim, Nu vă supărați, aveți mașină? Avem bade, da’ de ce? Păi știți domnițelor, mie mi-a crăpat o oaie-n drum și mă gândeam c-oți putea-o duce la stână, că-i păcat de ea s-o mânce ciorile. Și stâna nu-i dieparte i numa colo pe dialu cela. Ș-apăi n-oți pleca cu mâinile goale di-acolo, c-o să vă dea stăpâna caș și urdă.
– Bade, stai nițel să vină tata, că-i dus până-n oraș și să vedem ce zice și el.
– GeoGetă, ce zici să facem?
– Apăi mamă, omu’ o fost cumsecade că și-o oprit câinii, că de era altul poate-i lăsa să-i rupă. Și-apăi facem și noi o faptă bună. Că dacă nu-l ajutăm noi apăi cine?
– Bine, ai dreptate. Uite-l pe taică-tu. Hai să vedem ce zice.
– Tu, sunteți două nebune. Păi ce vreți să-mi rup mașina?
– Hai mă tată că ne dă caș și urdă! Şi văd şi eu cum arată o stână!
– Ne dă, zici?
– Da, domnu’. Apăi cum?! Că doară nu vă lasă să plecați cu mâna goală!
– No bine. Unde zici că-i oaia ceea?
–  Uite colea, dare-ar dracii’n ea! C-o pocnit-o boala, crucea mamii ei.
– No uite tu, nenorocitul, înjură biata oaie! îmi şopteşte scandalizată mama.
– No hai s-o punem în portbagaj. Ptiu, mi-a rupt spatele. Băga-mi-aș că fac hernie pentru un chil de brânză!
– Tatăă!
– Licăă!
– Hai tată, că văd și eu cum arată o stână, ca n-am văst niciodată!
– Bine, bine. Hai, bagă câinii în mașină să plecăm să se întunecă.
– No, domnu, mersi fain. Acuma, vezi matale stâlpul ăla roșu cu alb de-acolo de pe deal? Ei, în spatele lui e stâna. E drum până la stâlp. Și e un paznic acolo. Îl rugați pe el să-i cheme pe băieți că el știe unde’s și ăia o să vă ducă la stână. No, mereți cu bine.
– GeoGetă, deschide și tu geamul că ne asfixiem. Ptiu, ce pute!
– Na, așa vă trebe’ femei nebune! Că mi-am împuțit mașina. Moaș-sa pe gheață. Cum mai scot eu mirosul acuma?
– Hai mă tată, facem și noi o faptă bună!
– Lasă-mă tu cu faptele tale bune! Să ajungem să dăm oaia asta că mă sufoc! Uite prin ce gropi mă băgați acuma. Numa să ne dea atâta brânză câți bani o să-mi trebuiască s-o repar.
– Uite ghereta paznicului. Oare o fi dormind, că-i noapte deja? Tată, ia claxonează un pic.
– Nene, ia hai și-ajută-ne nițel. Avem aici o oaie moartă și trebe s-o lăsăm la stână. Nu poți să-i chemi un pic pe ciobani?
– Apăi domnule dragă, io nu pot, că-i noapte și mi-i frică de câini. Da voi sunteți cu mașina. Ia mai mergeți oleacă până se termină drumul ăsta și o să dați de un bolovan mare. Acolo vă opriți și începeți să claxonați. Și-o să vină unul din băieți.
– No mersi fain. Tu, numa’ gropi îs pe-aici. Ia să vă rugați voi acum să nu rămânem în vârful dealului! Fapte bune vă trebuie! Și io vă ascult! GeoGetă, vezi odată bolovanul ăla?!
– Apăi am văzut vreo trei până acuma, da’ nenea ăla zicea că trebe să fie ăla cel mai mare. Ia oprește-te aici.
– Lică, stăm de zece minute și nu vine nimeni. Hai să ne întoarcem la domnul ăla să-l rugăm să vină cu noi!
– Fir-ar să fie că mi-a ajuns stomacul în gât de atâta zdruncinătură! Caș vă trebe vouă! De la stână! De parcă nu găsim în piață destul! Nene! Am claxonat acolo da nu vine nimeni. Hai urcă în mașină și ne-ajută că n-am de gând să stau o veșnicie cu o oaie moartă în portbagaj.
Se urcă nenea în maşină spre necazul câinilor şi pornim din nou prin hârtoape spre numitul bolovan. Când ajungem lângă un copac mare, nenea ne pune să ne oprim, coboară din maşină şi începe să chiuie iară pe noi să claxonăm. Eu mă uitam după bolovan. L-am descoperit într-un final în spatele copacului.

Când a început nenea să răguşească a apărut şi ciobanul. N-am reuşit să-i văd prea bine faţa sau cu ce era îmbrăcat pentru că nu ştiu dacă v-aţi dat seama până acum, dar se lăsase întunericul.
– Bade, începe taică-meu, noi avem aici o oaie moartă pe care ne-a rugat un cioban de-al vostru să o aducem la stână. Ne-a zis că ne daţi brânză la schimb.
– No ia s-o văd.
Şi aici trebe’ să mă opresc. Pentru că nu am destul geniu cât să continui monologul ciobanului. Da, da. Am zis bine monolog. Timp de cinci minute cât s-au chinuit să dea jos oaia din portbagaj, omul a înjurat fără oprire. În timp ce mama în spatele meu se scandaliza, Uite bruta, înjură biata oaie. Săraca, nu-i ajunge c-a murit îndrum, acuma ăsta o mai şi înjură. Ce vină are biata de ea? Hiii! GeoGetă, ai văzut?! A dat cu picioarele în ea, eu mă uitam fascinată la cioban şi-l ascultam. A trecut pe rând pe la Crăciun, Paşte, cruci icoane, îngeri, ghiavoli, Maica Precistă, dumnezei şi sfinţi şi-a coborât în cele din urmă la cele pământeşti pomenind de trăsnete, boale, ciume, lepre şi alte multe dureri ca să urce într-un final la soare, stele şi alte miracole cereşti.
Când în sfârşit s-a oprit, s-a scărpinat în creştet şi s-a uitat la oaia întinsă pe sacul de celofan, rece şi nepăsătoare.
– No, acuma cum te duc io la stână? Paştele şi Precista… Ptiu! Hi c-am făcut-o lată! Domnu’, apăi să mă iertaţi, da’ io n-am cum s-o duc până la stână aşa. N-oţi putea-o duce voi?
– Apăi cum bade, nu-i destul că mi-am rupt spatele ca s-o descarc icişa? Acuma vrei s-o bag la loc?!
– Te rog io frumos, domnu’! Că eu n-am cum s-o duc sângur, şi-i păcat de ia.
După multe scărpinări în creştete, cei trei au urcat oaia înapoi.
Ne-am urcat în maşină din nou, badea ne-a explicat care-i drumu până la stână şi ne-a şi arătat-o la poalele dealului. Şi-am pornit din nou la drum cu oaia în portbagaj şi capetele pe geam. Doar că undeva în coborâre am pierdut drumul (bine, drum e mult spus, că era mai mult o dâră recentă lăsată de vreun tractor) şi ne-am trezit sărind din muşuroi în muşuroi în direcţia stânei ce se întrezărea după un dâmb.
– Băăga-mi-aaaş…
– Tatăă!
– Licăă! Cum vorbeşti aşa?!
– Da’ lasă-mă tu-n durerea mea! Că m-o pus dracu’ să mă iau după nişte muieri nebune. Tu, nu-i vrednică brânza aia de câţi bani o să bag io acuma în maşina asta! A, uite drumul!
– Vai, slavă Domnului, că nu mai puteam atâta zdruncinătură! GeoGetă, e ultima dată când te ascult! Auzi, facem şi noi o faptă bună… Pentru cine am făcut noi fapta bună? Pentru brutele alea care şi-au bătut joc de biata oaie?
Ne-am oprit într-un final în faţa stânei. Nu-mi venea să cred! Îmi voi vedea visul cu ochii! În sfârşit voi vedea cum arată o stână pe dinăuntru! Că doar o să fie atât de recunoscători oamenii pentru oaie că nu se poate să nu ne poftească înăuntru! Şi o să ne arate de toate! cum fac brânza, ţarcurile oilor, cum fac sumane pentru ciobani. Hiii, şi-ţi dai tu seama câte poveşti au de spus?! Ptiu! şi n-am nimic să-i înregistrez! La naiba!
În timpul ăsta, gardul ce-mpejmuia stâna se deschide şi în lumina farurilor apare o namilă de femeie şi-n urma ei un bărbat scurt şi burtos.
Tata a coborât din maşină, le-a explicat despre ce e vorba şi el cu burtosul au dat jos oaia din portbagaj.
În timpul ăsta, femeia a dat o fugă în stână şi s-a întors cu două pungi cu brânză. S-a uitat la brânză, s-a uitat la oaie… Apăi mai bine o lăsaţi acolo.
– No mersi fain, zice şi burtosu. La revedere. Noapte bună.
Şi-am plecat.
Ajunşi acasă tata s-a pornit să inspecteze brânza.
– Fir-ar ei să fie! Păi tu muieri nebune! Cu brânza asta nu mi-am scos nici măcar banii de benzină!
– Apăi lasă tată, c-am făcut o faptă bună…

Da. De-aici mi-a venit mie ideea să mă plimb pe jos prin ţară. Pentru că m-au fascinat înjurăturile unui cioban. Şi pentru că n-am apucat să văd o stână. Şi pentru că îmi pare rău că n-am putut să-l înregistrez. Ar fi ruşinat cei mai iscusiţi scriitori prin măiestria cu care şi-a ales cuvintele din înjurături.

Încă una!

Săptămâna trecută făceam duş şi-am descoperit un puncticel negru cât un purice sub gleznă. Am dat cu apă să se ducă, dar se ţinea bine. Am dat cu şi mai multă apă dar nu se ducea. Am ţâşnit de sub duş de-am fleşcăit toată baia şi m-am aşezat sub bec să văd mai bine. Că avem chiorănii din alea ecologice de ia juma’ de oră să lumineze ca o lampă cu gaz. Şi după ce m-am uitat bine-bine mi-am dat seama că e o căpuşă. Da, da. Încă una. Cred că m-a simţit că mă holbam la ea, pentru că s-a întors cumva pe-o parte şi-a-nceput să dea din trei picioare, în semn de salut probabil.
Ce să fac oare? S-o sun pe mama!
– Mamă, mai am una!
– Ce mai ai?
– Ghici!
– O idee?
– Nu, o căpuşă.
– No, fir-ar să fie. Ai gaz?
– Nu. Nici la bucătărie, că gătesc pe plită.
– Mda. Păi ia o pensetă şi scoate-o.
– Nu. Dacă-i rămâne capul sub piele?
– Ptiu, plăcintă eşti! Auzi, eu am cliente. Dacă ţi-i frică, du-te la doctor.
– Bine mama. Mă duc mâine dimineaţă.
– Bine puiul mamii, te iubesc. Să mănânci şi să nu stai până târziu.
Şi cum aveam chef să mă amuz, l-am sunat pe Marco.
– Marco, mai am una!
– Ce?
– Ghici!
– I idee?
– Nu, o căpuşă.
– Ma stai scherzando!
– Nu, nu glumesc.
– Ma sei pazza allora!
– Nu îs mă nebună! Mă duc mâine dimineaţă la doctor să o scoată.
– Mâine dimineaţă?! Eşti nebună! Mergi ACUM!
– Nu merg mă acum că nu vreau să-mi cheltui banii. Dacă mă duc dimineaţă plăteşte firma. Şi e târziu oricum.
– Te duc la urgenţe. Să te îmbraci că în 10 minute sunt la tine.
Peste 5 minute mă sună să ies că e la uşă.
– Prima dată trecem pe la mine să te vadă şi Giuseppe să se asigure că e căpuşă.
– Băi, acuma eu înţeleg că oi fi mai de la oraş, dar ştiu şi eu cum arată o căpuşă. Şi dacă zic că e căpuşă, e căpuşă! Arată exact ca ailaltă pe care am avut-o!
– Lasă. Trebe să fim siguri.
Ajunşi acasă la ei, îmi descopăr glezna delicată şi le arăt monstrul cât un vârf de ac. Îşi pun amândoi ochelarii şi o studiază.
– Mda. E o căpuşă, îmi zice Giuseppe cu aerul unuia cu multă experienţă în materie.
– Ah, uite, mă salută! exclamă extaziat Marco.
Astea fiind zise, am sărit în maşină şi am plecat în trombă spre spital. Unde doamna de la ghişeu nu a vrut să ne lase să intrăm la urgenţe pentru că aveam cardul de sănătate expirat de 10 zile (că tot am ajuns aici, le doresc ălora care mi-au făcut cardul de sănătate pe 6 luni în condiţiile în care al italienilor e pe 5 ani, să aibă viaţa lu’ Puiu!). Şi a refuzat să ne facă factura pe firmă. După care a închis tacticoasă microfonul şi a început să joace Solitaire după geamul de sticlă. Şi eu i-am zâmbit frumos şi i-am urat de dulce şi i-am spus lu Marco că n-am de gând să scot un leu din buzunar să-i dau scârbei satisfacţie. Aşa că am plecat.
A doua zi dimineaţă mi-am făcut programare la policlinică. M-a dus de data asta prietenul Gaetano. (Gaetano, vrei să vezi ceva?! Ce? E surpriză… Uite! Ce-i aia? O aluniţă? Nu! O căpuşă, stai s-o dau ma aproa… IÎÎU! Ia-o de-aici! Cât de scârbos! Haide mă, uită-te! Poate te salută şi pe tine ca pe Marco!)
Acolo asistenta căreia îi spusesem de la telefon care e problema, îl cheamă pe doctor. După care-mi spune:
– În mod normal în cabinet intraţi doar cu doctorul. Dar eu n-am văzut niciodată o căpuşă, aşa că o să intru şi eu! Hi hi hi.
Intrăm în cabinet, doctorul să să închidă uşa şi ceva îl opreşte. Erau alte două asistente cu ochii mari şi tresăltând de entuziasm.
– Putem vedea şi noooi?!
Jur că m-am simţit ca o educatoare la grupa mică.
– Da, bine, puteţi vedea şi voi. V-o arăt acuma?
– Da, da, da! A. E mică. Apăi din astea am tot văzut! Speram să fie din aia maare!

După ce am scăpat de ele, doctorul (cel foarte tânăr şi foarte simpatic) mi-a scos căpuşa. Pentru moment am avut impulsul să-l rog să-mi examineze şi restul corpului, să nu se fi rătăcit vre-una şi pe altundeva, deşi mă controlasem foarte amănunţit cu o seară înainte. Dar a fost doar un impuls.

Mda. Şi-aşa am înţeles eu de ce nu folosesc olanezii semne cu ‘Nu călcaţi iarba’. N-au nevoie. Tot ce trebuie e să planteze câteva oi pe-acolo şi lumea stă departe.
Doar că GeoGeta nu e lumea. Şi mie-mi trebe comuniune cu natura.

P.S. Muşcătura de căpuşă poate fi foarte periculoasă. Dacă vreţi să evitaţi căpuşele, atunci când mergeţi la iarbă verde, folosiţi creme care să conţină DEET (N,N-Diethyl-meta-toluamide).
Cu riscul să deveniţi un pic ipohondri, daţi un ochi şi pe aici.

P.P.S. În caz, că vă întrebaţi, viaţa lui Puiu e următoarea:
Găina face un ou. Din ou iese Puiu. Puiu se face cocoş şi-apoi o fute pe mă-sa. (Auzită de la un şofer de tir în drum spre Sibiu.)

Motiv de bucurie

Dragii mei, bucuraţi-vă pentru mine, pentru că uichendul ăsta plec la Barcelona!
Hi hi hi!
De vineri până duminică.

Iar peste 3 săptămâni mă întorc în ţară! Pentru cel puţin un an!

Ca să vezi chestie!

-Tatăl meu s-a căsătorit de-abia la 39 de ani. Se pare că eu o să-i urmez exemplul. Ha ha ha! zice Gaetano.
– Ei, păi eu m-am căsătorit acuma la 38 de ani. Îţi spun eu, mai devreme de vârsta asta cel mai bine e să muşti şi să fugi! Ha ha ha! zice şeful meu. Amândoi italieni din Sicilia.

Făi fată, să ştii tu de la mine un lucru! Omu’ e ca câinele. A muşcat şi a fugit, zice doamna, româncă din Mizil.

Deşi n-am mai scris nimic la statistici tot m-am uitat. Că aşa m-am obişnuit de juma’ de an de când am blogul. Deschid calculatorul, deschid contul şi intru la statistici. Deja cred că aş putea face treaba asta şi cu ochii închişi. Dar am ales totuşi să-i ţin deschişi astfel încât am observat cu stupoare că sunt oameni care continuă să intre aici. Dar fără să vrea:
ghivece balega
grigoreserizea
mare
rase de bivoli
cum se numesc oamenii din madagascar
geogeta
tarsit picioare
bun de citit
www vriau sa stiu
bivoli negri in vis

Cam asta caută oamenii ca să ajungă aici.

Iar eu vă rog să mă mai scuzaţi pentru un timp.

P.S. Geraldine, ştii că sunt căpăţânoasă şi dacă cineva îmi spune să fac într-un fel eu voi avea grijă să fac opusul. Aşa că dacă vrei să nu scriu, spune-mi că trebuie.