Să ne sfătuim

Acuma dacă tot am intrat pe aici, hai să vă povestesc ce mi s-a năzărit acu’ când am fost acasă. M-am gândit mult dacă să vă zic chestia asta sau nu, că mi-era frică să nu-mi fure cineva ideea și să nu mai apuc s-o duc la capăt. Dar mi-am dat seama că io nu prea am șanse să fac treaba asta, așa că m-aș bucura mult dacă ar fi cineva să-i surâdă treaba.
Cum vă spuneam, sor’mea m-a dus la Brașov. Și drumul până acolo e frumos și mă-ndeamnă la visare. Și din vis în vis m-am gândit că tare ar fi fain dacă s-ar face o treabă. Să se facă o călătorie prin juma’ de țară călare. Cu popasuri prin păduri și sate, cu mers țanțoș prin orașe, cu popasuri noaptea la lumină de foc. La început mi s-a părut o idee prea nebună ca să poată fi pusă în practică, dar pe măsură ce m-am gândit la ea mi-am dat seama că se poate face. Un fel de redescoperire a României.
Ce ziceți, oare s-ar putea face? Avem destule herghelii care ar avea nevoie de reclamă. Numa’ la Sâmbăta au o mândrețe de cai. Și Dumnezeu știe că avem nevoie să ne aducem aminte în ce rai trăim.
Ei, cum vi s-ar părea?

Jivine de GeoGetă

Și să vă arăt și jivina cu ocazia asta, nu?
No, și când ziceai ca-mi dai să mănânc?

Eu m-am tot uitat la ușa asta sperând că se deschide să ajung acolo de unde vine mâncarea, dar văd că nu merge. N-ai vrea s-o deschizi tu, te rog?

Mai bine mi-ai da ceva de mâncare aiurito, în loc să mă tot orbești cu măgăria aia.

Poze!

V-am promis ceva frumos așa că vă arăt câteva poze pe care le-am făcut duminica trecuta în Bruges.

După o beție




Vitrina lui Orwell

Vitrina Veronicăi

Promit să vă scriu cât mai curând cu putinţă, că am chestii foarte faine să vă arăt! Doar că acum-acum nu pot. Sper ca în seara asta să vă bucur.

Povestea căpuşei cât un purice

Că tot râdea sor-mea de căpuşă, să vă spun ce e cu ea.
Când am fost acasă printre multe altele pe care le-am făcut şi pe care vi le-am şi povestit foarte scurt, am fost cu sor-mea şi cu un foarte bun prieten pe deal unde ni s-au întâmplat mai multe treburi printre care:
1. Când eram la poalele dealului, ca să înaintăm, a trebuit să trecem prin apă. Eu şi băiatul respectiv ne-am descălţat şi am trecut liniştiţi. Soră-mea s-a încăpăţânat să meargă pe mâlul de pe margine sperând că va ajunge cu bine de cealaltă parte a bălţii. Pentru a putea înainta trebuia să se tot lupte cu câţiva puişori de sălcii care la un moment dat am avut impresia că au şi trântit-o cu fundul în nămol, pentru că în toiul luptei am auzit un ţipăt scurt şi ascuţit de fată surprinsă neplăcut. Nu ştiu nici până în ziua de astăzi ce i se întâmplase de fapt pentru că spre dezamăgirea mea era toată uscată şi fără dâre pe fund. După un sfert de oră de opinteli şi echilibristică a reuşit să treacă de sălcii şi şi-a dat seama că se termină şi mâlul. Aşa că s-a descălţat şi a trecut cu picioarele prin baltă. Eu şi el fluieram a pagubă.
2. Ei şi-au târşit un pic picioarele prin iarbă să şi le usuce după care s-au încălţat la loc. Eu mi-am dorit comuniune cu natura aşa că am rămas desculţă. Ei au mers vitejeşte peste obstacolele din cale, eu m-am poticnit într-o rămurică, am şchiopătat 5 metri şi m-am hotărât să nu mai fac pe viteaza şi să văd ce dracu se întâmplase. Şi se întâmplase un ciot de 5mm lungime şi 1mm lăţime în laba piciorului meu cel drept şi finuț. Drept urmare m-am trântit în iarbă să scot ciotul. Îi voi rămâne pe veci recunoscătoare Geraldinei pentru acul de siguanţă pe care a avut inspiraţia să-l care după ea şi cu care am putut zgândări după aşchie. Şi cum stăteam şi scobeam acolo, aşezată într-o poziţie de yoghin profesionist, din zare se apropia furtuna.
3. După chinuri titanice mi-am scos aşchia. Norii negri se apropiau cu repeziciune. Bine, mint, nu erau negri, erau gri închis, na, iertaţi-mi şi mie o mică licență poetică. M-am ridicat în picioare și-am privit-o pe Geraldine. S-a uitat și ea la mine și-am întrebat într-un glas: Ne întoarcem? El a căscat ochii: Glumiți, nu? Nu știu, glumim?
Până la urmă s-a adeverit că făcusem o glumă bună așa că ne-am continuat drumul, căutând totodată și un adăpost de furtună. Ne-am oprit prima dată la căsuța dărâmată, arsă pe jumătate și înconjurată de nuci mari (da, da, din ăia care atrag fulgerele) de la poalele pădurii. În timp ce ne strecuram printre urzici ca să ajungem la dărâmături el îmi spune, Miroase ca-n cimitir aici. Asta probabil ca să fie în ton cu tunetele ce se auzeau tot mai des. După ce l-am felicitat de mai multe ori pentru remarca inspirată și după ce Geraldine s-a scuturat ca de piei drace la ideea că ne-am fi adăpostit de furtună acolo, am luat decizia înțeleaptă să ne adăpostim în pădure la piciorul dealului.
Ajunși acolo am stat să ne plouă și-am râs. Când s-a mai oprit ploaia el a încropit un foc și ne-am așezat în jurul lui. Pe urmă, când de-abia mai picura ne-am dat seama că ne-am putea face un acoperiș de frunze. Ceea ce am și făcut. De fapt, ei au făcut, că eu numa m-am învârtit printre ei ca o curcă beată după cum îmi e firea. Dar no, sprijinul moral contează. Am terminat de improvizat acoperişul de frunziş cam când a stat ploaia. Ne-am aşezat sub el lângă foc şi-am staat până ni s-a părut că am auzit un fornăit de urs, după care din nou am stat dar cu inima cât puricele. Am vorbit tare, am chiuit şi soră-mea s-a apucat să-şi cioplească un fel de suliţă cu o privire de criminal întipărită pe faţă. Nu ştiu de ce am senzaţia că la fiecare cioplitură cu briceagul în lemn ea de fapt aplica o lovitură mortală ursului.
4. Ne-am făcut curaj şi am plecat. El a rămas să ucidă focul după care ne-a ajuns din urmă. Înainte să ne urcăm în maşină am fost până pe pod unde am stat lungiţi la soare şi ne-am uitat la Olt. Şi-am plecat.
Asta a fost vineri.
5. Sâmbătă noaptea pe la 1 jumate completam un rebus în baie când mi-au căzut ochii pe o aluniţă mai ciudată. Că eu n-am avut de când mă ştiu aluniţe să lucească pe piciorul drept chiar deasupra genunchiului. Adică cred că n-am avut niciodată aluniţe sclipitoare, dar n-aş putea să bag mâna în foc, pentru că slavă Domnului, maică-mea s-a decis să mă nască fără un ochi în ceafă. No şi cum făceam eu aste considerente asupra aluniţei cu pricina mă pocneşte! E un purice care fix în momentul ăsta îşi stinge setea de sânge! Aşa că am prins puricele cu două unghii ca să-l învăţ minte, la naiba, da’ s-a prins bine de picior! Hiiii! Nu-i purice, e căpuşă! Termin rebusul în grabă, şi fug în bucătărie unde mama îmi pregătea de mâncare pentru Olanda.
Mamăă! Am o căpuşă!
No, fir-ar să fie. Spune-i lu’ taică-tu să aducă gazul repede! Şi penseta! Ce faci mă cu penseta aia? Adu penseta medicinală. Şi lupa! Of, Doamne, ăsta e blestemul meu, să fiu înconjurată de toţi neajutoraţii când mie mi se arde friptura pe foc. No, tu pune gaz peste ea că vin imediat. Uite, s-a prins! N-am ce-ţi face o să mănânci friptură cu gust de ars în Olanda.
No ia să vedem acuma. Gata.
Iar a doua zi am plecat la aeroport.
Poveste cam lungă pentru o căpuşă cât un purice aşa-i?

Planuri de viitor

Deci, când o să am ferma mea, pe langă vaci cai şi bivoliţe o să am neapărat, dar neapărat, capre. Îs înnebunită după laptele şi brânza de capră. Să mănânci şi să dai cu pălăria după câini. Nu-mi vine să cred că am stat 20 şi ceva de ani fără să ştiu ce-s alea.
Mooamă, şi-o să fac brânză brânză de capră!!!
GeoGeta, copila munţilor şi-a caprelor.

Acuma mai am o chestie de făcut. Să beau lapte de oaie şi după aia vă anunţ dacă voi avea şi din alea la fermă sau nu. Că experienţă cu căpuşele am deja.

Sunt supărată foarte

Dar acuma lăsând gluma la o parte citind aici m-am cam speriat. Băi fraţilor! Voi vă daţi seama ce înseamnă asta?! Să ni se pustiască satele de bivoli?!
Şi noi să stam cu mâinile în sân ca tonţii?!

Previous Older Entries