Geaba lele-lele, lelişoară
Ochii tăi mă bagă-n boală,
Sprâncenile mă doboară…

V-am spus eu că o să mă pocnească lenea, da’ nu m-aţi crezut

Uite, asta nu este o melodie bună de ascultat când ești singur.

Vă spuneam altă dată că mi se tot pișă un motan pe ușa care-mi ține loc de geam, ei bine, am aflat azi că de fapt nu e motan ci e pisică. Mă uitam la Julie&Julia (Meryl Streep e mai presus de cuvinte, apropo) și mâncam cartofi când văd un nas pe sub perdea. Nas gri de pisică curioasă. I-am dat un cartof pe care l-a apucat cu o gheară și ne-am împrietenit. Că după aia i-am dat pizza din aia bună făcută de doamna.

Spovedanie

Şi acuma eu am o problemă destul de mare. Mai ştiţi că v-am spus eu de Omul cel cu Doi Copii? Că am visat că mă culc cu el, da. da. în sensul ăla? Şi că nu mi-ar displăcea deloc?

Păi se pare că mă cam place. Mi-a zis ieri când am fost la Rotterdam să-mi cumpăr laptopul. Adică, no, omu’ a încercat să fie cât mai subtil şi delicat cu putinţă şi mi-a dat mai mult de înţeles. Iară eu am făcut pe niznaiul şi m-am comportat ca şi cum nu mi-ar fi zis nimic. Şi mi-am muşcat limba să nu-i zic că şi eu îl plac. Că doar n-oi începe să-i dau apă la moară! Că slavă Domnului, el habar n-are.

Că de ceva timp ne tot plimbăm împreună cât e Olanda asta de mare. Şi ştiţi ceva? N-am mai râs atâta de mult, mult timp. Da’ acuma-i gata cu râsul, că ştim amândoi că de-acum ne vedem doar la serviciu.

Numa’ să nu credeţi că e vre-o dramă din aia de roman siropos. Că nu m-am îndrăgostit de ghietul om. Doar că, no, oameni suntem. Îmi plăcea. Şi-i de mult de când nu mi-a mai plăcut cineva. Şi speram că din partea lui nu’s decât o copilă proastă cu gura mare care zice numa tâmpenii. Şi de-aia-i amuzant să stea prin preajma mea. Şi din câte am înţeles şi el spera la fel. Doar că eu sunt rârâită. Şi mai pleznesc câte-o inteligenţă fără să vreau. Şi din cauza asta oamenii mă văd mai interesantă decât sunt.

Şi ce mă deranjează cel mai tare e că nu mai dorm ca bolovanul. Că am prea multă energie. Şi că am început să mă trezesc fără ceas.

Că aşa’s io. Cam ca lutul. În mâini bune mă înviorez.

Grigore!

Da. Mi-am luat laptop.

Să mă iertaţi dacă o dau în bară cu postul ăsta, dar pe cuvânt că am emoţii. Că văd că am început să plac la lume iară eu îs o fire mai simplă aşa de felul meu, deşi fac tot posibilul să par altminteri.

Şi cum vă ziceam, mi-am luat laptop. E alb şi-l cheamă Grigore.

Şi-acuma să rezolvăm misterul. De ce Grigoreserizea?

Când eram eu mai mică şi bunicu’ mai în putere, primăvara grădina era plină de lalele. Şi de pomi înfloriţi şi soare. Iar eu stăteam pe lângă bunicu’ care săpa cu turma de găini după lopată. Că unde e lopată e şi râmă. Şi la un moment dat îl vedeam că se opreşte, răsuflă straşnic şi se uită înspre tata care trebăluia prin garaj. Tata parcă-i simte privirea, că se opreşte şi el, răsuflă tare şi îi strigă: Şefu’! Facem un Gregorio Rizo? Un Greorio Rizo măi ginerică, că tare-i cald azi!
Tata fugea în pivniţă că era mai sprinten şi se întorcea cu două pahare, o sticlă de vin mândria lu’ bunu’ şi una de sifon. Bunu’ era deja sub umbră de nuc, aşezat la masa aia la care nu vroia să renunţe cu nici un chip, deşi mama îl cicălea s-o dea naibii de vechitură că-i mai mare ruşinea. Aşa băiatule, să ne răcorim. C’apăi ăsta-i sănătate curată. Ptiu! Ce şpriţ bun. Uite că se termină sifonul, moaş’sa pe ghiaţă! Mâine mă duc să umplu sticla. Geo, vii cu mine? Că acu’ ţi-am pus şi scăunel pe bicicletă!

Şi când mi-am făcut blog m-am gândit să-l numesc aşa, Gregorio Rizo, ca pe şpriţul lu’ bunicu’ adică, iară nu ca pe papuci. Da’ un prieten bun mi-a zis că nu-i bine, că ar trebui să-l românizez un pic. Şi l-am făcut Grigore Rizea. Ş-apăi cum îmi place mie să râd de toate cele, l-am făcut Grigore se Rizea, ‘se’-ul ăla fiind un fel de particulă de nobilitate, aşa ca un răsfăţ.

Cu alte cuvinte mi-am luat laptop. Iar acum tot de la serviciu vă scriu.

P.S. Despre cum am făcut pipi ca-n biserică n-am uitat, să ştiţi. Dar păstrez povestea pentru Grigore.

P.P.S. Uite că am ascultat şi prima rugăminte pe care mi-a făcut-o vre-un cititor, şi-am făcut un post special pentru laptop. He, he.

Enter titlu here

Ieri am fost să-mi cumpăr laptop (şi ca o paranteză, nu ştiu ce nevoia se întâmplă cu wordpressul ăsta că acuma îmi scrie „add new posturi” şi mi se pare înfiorător).

Unul dintre motivele principale de încântare, pe lângă faptul că voi putea să citesc mai în largul meu scrierile domnului Popescu, (pe care aş dori şi să-l adaug la blogroll dacă-mi va permite) scrieri pe care le citesc cu o mare, mare plăcere, chiar dacă de multe ori mă depăşesc şi trebuie să caut de nebună pe interneţi tot felul de chestii despre a căror existenţă nu aveam deloc habar, era că aşa puteam să vă încânt mai des cu toate tâmpeniile care-mi trec prin minte şi cu toate situaţiile bizare care mă tot caută şi mă tot găsesc. Sau cu vre(-)o nouă tehnică de cocoţat pe scară pentru când ţi-ai uitat cheile în casă de căscată cu creier de găină ce eşti.

Şi pe urmă mi-am dat seama că cel mai probabil că nu vă voi scrie mai des. Pentru că nu-mi vine inspiraţia stând în cameră. Doar somnul. Şi cum nu poţi scrie pe blog în somn dacă nu eşti somnambulă şi slavă Domnului, măcar asta nu sunt, că restul ştiu că s-au îngrămădit cu toatele ca la pomană, va rămâne să vă scriu când voi fi trează şi fără lene. Dar asta se întâmplă foarte, foarte rar.

Aşa că luni când îmi voi lua laptopul cel nou deja comandat, eu voi fi foarte bucuroasă, fără ca asta să vă influenţeze pe voi în vre-un fel, mai puţin pe soră-mea care va avea nevoie de un set nou de timpane după ce-mi voi fi manifestat fericirea la telefon.

Dar dacă o să fiu în toane bune, vă voi povesti despre cum am făcut pipi ca-n biserică.

Două veşti

una bună şi una proastă. Pentru mine, că doar pentru cine?

Vestea bună e că nu mai visez că mă culc cu şeful meu, da. da. în sensul ăla.

Vestea proastă e că acum visez că mă culc cu colegul meu cel însurat cu doi copii măricei, cel care se află cam pe la 45 de ani.

Numa’ că diferenţa dintre cele două situaţii este că în viaţa de zi cu zi mi-ar fi o scârbă infinită să … cu Omul care nu Râde, pe când cu Omul cel cu Doi Copii aş fi foarte tentată să urmez firul viselor, Doamne fereşte!

Nu vă enervează câteodată femeile de serviciu?

Dacă aş putea, acuma aş da pe cineva cu capul de pereţi. Mai precis pe femeia de serviciu care varsă juma’ de sticlă de dezinfectant în apa cu care spală pe jos, de parcă ne-am căca pe linoleum iară nu în budă.

Şi tre’ să stau după aia în toate gazele care se adună din procesul foarte normal de evaporare. Şi să-njur în gând. Că dacă-i spui să nu mai pună atâta dezinfectant din ăla zice că faci pe superioara. Şi dacă ai proasta inspiraţie să ieşi din birou gândind că scapi, o găseşti zoind cu spor detergentul de pe mop pe sub biroul tău. Că te-a prins plecată şi în sfârşit poate să cureţe şi pe-acolo. Aşa că îţi primeşti doza dublă de aurolac. Fute-m-aş pe el de detergent. Că după două minute deja te ard nările pe dinăuntru şi-ţi hârâie pieptul. Că e TOXIC, bă!

Şi după aia proasta se miră că tuşeşte ca apucata seară de seară. Normal că tuşeşti idioato! Că inhalezi gaze toxice fără să te silească nimeni. Că dacă pe sticlă spune să pui un căpăcel la 3 litri de apă tu zici că ăia-s proşti şi torni un sfert de sticlă. Că doar nu pui de la tine!

Paştele mamii lor de idioţi! Că nu le ajunge să se omoare singuri, mai trebuie să-i îmbolnăvească şi pe alţii.

Previous Older Entries