Pentru că din fericire pentru Terra, eu sunt unica GeoGetă

Şi mă plângeam de uichendul trecut? Ha, ha. Ce copil eram!

Ieri dacă tot a fost Duminica Floriilor, m-a cuprins un fel de fervoare mistico religioasă şi am vrut să mă duc la biserică. Şi cum s-a schimbat ora iar eu habar n-aveam, în loc să ies la unşpe din casă am ieşit la doişpe. Şi timp de o oră m-am zbătut amărâtă între toate cele 3 biserici răspândite pe o rază de 200 de metri, tot citind afişele cu ochi bovini şi întrebând trecători nevinovaţi dacă ştiu ei cumva vreo biserică să fie deschisă prin oraş. Iar ei se uitau cu ochi şi mai bovini înspre mine şi ziceau că nu. Atâta m-am tot învârtit pe urmele mele de am făcut şanţ.

Până la urmă aflându-mă eu în faţa catedralei penticostale monumet istoric şi zgâindu-mă a zecea oară la programul expus în olandeză, în spatele meu se înfiinţează doi oameni ieşiţi dintr-o maşină neagră. Şi bărbatul îmi spune că biserica e închisă. Şi femeia se rânjeşte. Şi ei eu îi întreb dacă cumva ştiu vreo biserică deschisă. Iar ei îmi spun că nu. Şi că în general la ei bisericile sunt deschise doar câte două ore pe zi, cam cât durează slujba.

Dar îmi mai spune bărbatul, uitând faptul că mai am ochi şi holbându-se exclusiv la gleznele mele cocoţate pe tocuri, că peste două ore va să fie un concert cu intrare liberă în biserica cu pricina, un concert ce are la bază lucrarea „Cântarea cântărilor” a lui Chagall, care fuse un mare pictor ortodox rus.

Acuma, eu nu’s ceea e s-ar chema o ignorantă oarecare. Nu. eu îs o ignorantă cu moţ. Fireşte că auzisem de Chagall. Ba chiar văzusem şi un tablou al lui în nişte împrejurări obscure aşa că de bine de rău ştiam cam în ce perioadă să-l încadrez. Dar atât. Pentru că mă scald în superficialitate cam cum se scaldă drigana vara pe căldură în balta cu nomol şi pufăie de plăcere. Cam aşa am pufăit şi eu când m-au întrebat dacă am auzit de el. Pfhu! Cum să nu?!

Şi îmi spun ei că de fapt el e muzician şi compozitor, şi că se va cânta acolo muzica lui Lizst în timp ce un nene va vorbi pe olandeză despre viaţa lui Chagall şi cum se reflectă ea din pictura Cântarea Cântărilor, dar că nu are nimic dacă înţeleg fix pixul că până la urmă muzica e internaţională.

Şi aşa că mă duc eu şi îmbuc ceva de prânz iar la ora trei mă înfiinţez la biserică unde plătesc 5 euro pentru concertul cu intrare liberă.

Cu ocazia asta am şi văzut biserica, pentru a cărei vizitare în regim normal se cere deşănţata taxă de 1,25 euro.

Am intrat, m-am aşezat tacticoasă în spate de tot şi m-am chinuit din toţi rărunchii preţ de 10 minute să înţeleg despre ce se vorbeşte. Şi-am văzut şi înţeles din crâmpeie că Chagall pictase acolo catedrala din Moscova, şi Ierusalimul, şi pe cele trei soţii ale sale şi tot aşa. Şi printre toate astea am înţeles că era nushce problemă de felul în care este scris numele domnului. Iar eu semţindu-mă dintr-o dată mai inteligentă, am încuviinţat dând lăuntric din cap, şi înfoindu-mă ca curca, de mai aveam un picuţ şi dădeam pe-afară, pentru că mi-am adus aminte de ora de religie din clasa a cincea, când profesoara de religie ne ameninţase cu damnarea pe vecie de va fi să scriem numele Domnului Iisus cu un singur i, pentru că în greacă asta înseamnă măgar.

Se ia o pauză iar bărbatul muzician ce nu apucase să cânte încă vine la mine şi mă invită într-o încăpere lăturalnică pentru a-mi face cunoştiinţă cu restul grupului şi cu cel ce ţinuse cuvântarea. Ajunsă acolo mă aşează între soţia lui şi ceea ce mi s-a părut o doamnă cumsecade, îi anunţă pe toţi că sunt din România şi caut biserici deschise şi mă introduce într-o conversaţie de lămurire cu nenea cuvântătorul.

Iar eu pentru că sunt mult prea inteligentă pentru a-mi pune lacăt la gură, îi spun omului că n-am înţeles o iotă din ce ziceau ei acolo, dar că şi eu sunt ortodoxă şi că mi s-a părut să fi auzit de o dilemă în ceea ce priveşte scrierea numelui Domnului şi că dacă e adevărat, mi se pare foarte curios pentru că şi noi avem o chestie asemănătoare.

Iar el îmi explică că Chagall nu avea voie să scrie sau să pronunţe numele domnului, pentru că în ortodoxismul evreiesc numele domnului este reprezentat prin două apostroafe. Iar apostroful seamănă cu o semilună. Şi de fiecare dată când vedem o semilună în tablourile lui Chagall, asta înseamnă că se referă la cel căruia nu-i poate pronunţa numele, adică la dumnezeu. Pentru că citez ‘după cum bine se ştie, Chagall era foarte. foarte. evreu.'(am încheiat citatul) ‘Dar noi avem un concert un spectacol de continuat, reia savantul. Draga mea, zice pe engleză, cuprinzând delicat umerii nevestei muzicianului, unde oare este soţul tău. Suntem toţi aici, doar soţul tău lipseşte. Şi nu putem continua spectacolul fără soţul tău.’

Iar după pauză s-au cântat liedurile grupului Choral, compuse de muzicianul cel galanton, care-mi spusese că se vor cânta ‘lieds’ iar nu ‘Liszt’ cum mă extaziasem io.

Şi le-am cumpărat CD-ul cu 15 euro.

Că eu sunt GeoGeta şi-mi doream să întru într-o biserică în duminica Floriilor.

GeoGeta, dă-mi o cafea

De ceva timp am un nou hobby. Băutul de supă concentrat plină de chimicale de a automatul din sala de mese. Ştiu că e câh, dar nu mă pot stăpâni.

Nu v-am spus încă, dar iubitul meu domn S. nu mai vine de săptămâna viitoare. De pe 1 mai precis. În locul lui a venit un altul. Momentan mă abţin să-i fac descrierea. Aştept să-l cunosc mai bine. Tot ce pot să spun momentan e că pare foarte sensibil şi bine crescut.

Acum e în birou cu mine şi cu şeful meu, Omul care nu Râde. În biroul nostru de doi metri pătraţi. El stă atât de aproape de mine, că dacă întind mâna, îl ating. Ei vorbesc de treburile lor, eu îmi văd de treaba mea. Şi-n timp ce-mi văd de treaba mea aud.
– Dar de ce nu-mi faci o cafea?
Mă întorc şi-l văd cu capul pe jumătate întors înspre mine.
– Şi cum ziceai c-o chemă pe fata asta? îl întreabă pe Omul care nu Râde.
Repet. Eram lângă el.
– GeoGeta, zice nu Râde.
– Aha. GeoGeta. GeoGeta, dă-mi o cafea.

Ia stai aşa!

Ia stai, că tocmai mi-am dat seama de ceva…

Josephine, sper că nu te-ai apucat să porţi cizmele mele cu şireturi pe care le-am uitat acasă astă iarnă, la fel cum ai făcut cu cizmele alelalte cu tocuri de mi le-ai lărgit aşa de tare că nu le mai pot purta decât cu şosete de lână, nu?

L.E. Să iau tăcerea ta ca pe un, da?

Peste douăzeci de ani…

Amicul Valenza vorbeşte cu un sudor.

– Da. Am înţeles. Lipsesc 60 de euro. Ştiu. Mi-ai zis şi azi dimineaţă, şi ieri. Rezolvăm. Te chem eu. Să nu mai vii până nu te chem eu. Te chem eu, auzi?!

(Pe fundal Omul cu Nume de Lămâie fredonează:)

– Peste douăăzeeeci de aani!

Încă o chestie

Băi şi încă o chestie era să uit să vă anunţ!

A venit primăvara şi hormonii mei încep s-o ia raznaa!

Afară e o zi de vară

Şi mie mi-e dor de România. Mi-e dor de casă, mi-e dor să mă caţăr pe dealuri, mi-e dor să aud găinile cotcodăcind şi să stau la soare pe acoperişul bucătăriei deşi bunicu’ mi-a interzis cu desăvârşire accessul acolo. Şi în zilele cu praf fierbinte în nări să mă îndrept în umbră de castani spre ştrandul de la capătul garajelor din lemn smolit. Şi de gustul boabelor verzi de strugure sparte cu nerăbdare între dinţi.

Şi mai multe, dar nu vi le spun că după aia chiar nu mai sunt în stare să lucrez…

Cine mă mai vizitează

Am văzut că cineva căuta pe-aici cum se face pâine fără să se farme. Sper că a aflat răspunsul la întrebare şi că s-a şi distrat între timp.

Previous Older Entries