Când pisica nu-i acasă, uită-te de două ori înainte să dansezi pe masă

„Vezi tu, aş fi vrut să scriu ceva interesant astăzi, ceva care să te ţină cu sufletul la gură, sau să te facă să râzi în hohote. Aş fi vrut ca azi să fie o zi bună pentru scris. Dar sunt goală de cuvinte.”

Cam asta încercam să comunic eu acum câteva secunde. Apoi mi-am dat seama că pe cât sunt de goală de cuvinte pe atât de gol e şi biroul. Toată lumea e în şantier. Aşa că ce se gândeşte Jo cu sclipitoarea-i inteligenţă?! E momentul potrivit să ascult nişte muzică.

Drept urmare pun căştile în urechi şi încep să mă scălămbăi într-o încercare disperată de a dansa cu fundul încă lipit de scaun. Şi aşa îmi roteam eu torsul de nebună pe:
1,2,3, ma politique a moi, c’est d’etre aimee de toi et chanter la la la
şi aşa cântam fără voce (adică pe muţeşte, băi), strâmbându-mă înfiorător, evident şi-n timpul ăsta aşa apărea şeful meu în uşă cufundat în lecturarea unor hârtii, de Speedy Gonzales a fost mic copil pe lângă mine. Aşa rapid mi-am scos căştile şi mi-am belit ochii în computer de-ai fi zis într-adevăr că broboanele de sudoare de pe frunte provin dintr-o mult prea susţinută concentrare.

Cu alte cuvinte, dragilor, puteţi sta liniştiţi, sunt în continuare goală de cuvinte, din fericire nu şi de slujbă.

Cineva o să moară

Mă trezeşte de dimineaţă vocea răstită a doamnei. Josephine! Te-ai trezit? bum bum în uşă. Ia hai scoală să vezi ce-i afară. Ne-am dat dracului cu toţii. Se duce lumea dracu.

Bun. Să vezi că a nins. Clar. Dar o fi venit urgia şi aici? Te pomeni că nu mai ajungem azi la serviciu. Dar de ce o fi urlând să mă trezesc? Şi a mai şi bătut în uşă. A. Sunt italienii afară. Să se ştie că fără ea nu ajung la serviciu.

Ies din cameră. Uşa de afară larg deschisă. Da. Ninsese iar pe jos se depusese un strat record de zăpadă: între 2 şi 5 centimetri, depinde din ce parte a bătut vântul.

Mă pregătesc de plecare. La 7 şi zece trebuie să fiu la maşină. Ca în fiecare dimineaţă la 7:03 o aud: Josephine eu am plecat. Invariabil acelaşi ton un pic răstit. Înainte cu câteva luni îmi spunea zi de zi: Josehine eu am plecat că e şi patru minute. Doamnă e 7 şi trei minute. Josephine, nu mă contrazice pe mine, că e şi patru minute. Vezi mai bine de-ţi potriveşte ceasul ăla. Până într-o dimineaţă când am aprins televizorul. Na. E şi 3 minute. De atunci îmi spune doar Josephine eu am plecat.
Acuma vă gândiţi că ce contează şi că exagerez. Iar eu vă spun că nu. Până la maşină e un drum de 3 minute de mers normal, 2 de pas mai grăbit şi 1 de maraton. Maşina pleacă la 7 şi 10. Dacă eu întârzii un minut iese scandal. Dacă ei pleacă cu 5 minute mai devreme nu se întâmplă nimic. Ei sunt acolo de la 7. Că locul de întâlnire e în faţa casei lor. Şi că n-au ce face dimineţile. Nici ei şi nici doamna. Se scoală, intră la baie, se îmbracă, îşi ia pachetul şi se întinde în pat cu ochii beliţi în tavan aşteptând să se facă minutul. Îmi vine să-i bat cu furtunul pe oamenii ăştia care irosesc aşa timpul. Mai ales pe cel de dimineaţă. Când orice om cu scaun la cap mănâncă mai întâi, se mai uită la o ştire, mai bea un ceai, mai citeşte ceva sau, na, nu ştiu, măcar că te scarpini în cur cu un minut mai mult în propria ta casă şi tot e ceva.

În sfârşit. Vă explic eu mâine mai pe larg. Cert e că într-o dimineaţă, la veşnica replică, Josephine eu am plecat, cineva o să moară.

Fotografii de turci

Au turcii ăştia un stil de-a face poze la paşaport! Cred pe cuvânt că îşi recrutează fotografii de la Hollywood.

1.
Se ia un paşaport de turc. Se deschide la poză. Se studiază. Bărbat la vreo 50 de ani. Faţa lui trădează o tărie de caracter cum mai rar întâlneşti. Trăsăturile îi sunt nobile, ochii îi sclipesc de inteligenţă şi toată poza respiră demnitate. Ce să mai, la cei 50 de ani ai săi, omul este un adevărat Adonis. O mândreţe de bărbat.

Visând la băieţii turcului şi întrebându-te ce vârste or avea, se face fotocopia.
Se ia paşaportul de turc cu inima zvâcnind şi se pleacă în căutarea viitorului socru. Se intră în sala de aşteptare ocupată de un singur om, o chestie de 1,30, slab, sfrijit cu ţeastă de oglindă şi faţă de Hagi Tudose. Se scuipă în sân a piei drace şi se iese afară. Pesemne dragul de bunic al viitorilor mei copii o fi ieşit la ţigară.

Se cercetează în amănunt locul de fumat şi împrejurimile. Se ia de guler individul de la siguranţă: Unde-i turcul cel nou să-i dau paşaportul?!

Se aşteaptă individul de la siguranţă să se întoarcă cu turcul. Se întoarce însoţit de chestia mică şi sfrijită.
Te uiţi la poză, te uiţi la turc şi scuipi de ucigă-l toaca.

2.
Se ia un alt paşaport de turc. Un tinerel la 25 de ani îţi zâmbeşte inocent din poza pe fundal albastru. Stai şi te pierzi în sclipirea tandră a ochilor lui mari şi negri umbriţi de gene dese. Înfiorată îi priveşti buzele pline pe care e înflorit un surâs uşor. Scuipi să nu-l deochi. Visând la nopţi tandre sub clar de lună şi priviri de ochi negri, se face fotocopia.

Se ia paşaportul pentru a-l înmâna viitorului soţ. Se caută cu privirea prin sala de aşteptare. Slavă Domnului, e goală. Ăsta e semn bun.

Se iese la locul de fumat. O siluetă de bărbat bine se poate deja ghici prin folia albă de protecţie. Cu inima cât un purice se înaintează. În curând îl vei vedea aevea pe tatăl viitorilor tăi copii. Acesta stă cu spatele. Se întoarce. Şi zâmbeşte! Dumnezeule! Fă-l să nu mai zâmbească!

Cu gândul la ochii şaşii şi dinţii diformi ajungi din nou în birou. Este deja ora mesei. Arunci pachetul şi aştepţi zile mai bune.

Băutură și englezi

Încă juma de oră și plecăm acasă.

Aseară mi se pare că m-am îmbătat. Nu mă așteptam. Mă întorceam de la serviciu și cum drumul meu trece prin fața cârciumii a fost inevitablă întâlnirea cu unul dintre bețivii englezi care-mi tot dă târcoale.

Ahoi, drăguță! Pe unde mi-ai mai umblat zilele astea, că nu te-am mai văst de când hăul.
Păi știi, eu m-am lăsat de fumat și de-aia n-am vrut să vin că mi-era că nu rezist să-mi aprind o țigară. (Aiurea, nu mi-era mie frică de fumat… Dar vedeți mai încolo)
Aaa. Numa atât?! Bun, asta înseamnă că vii în seara asta să ne ții companie. Și poți să stai liniștită. Numa să pui mâna pe o țigară și te plesnesc.

După ce m-am gândit un pic mi-am dat seama că e vineri seara și ar fi păcat să refuz așa o ofertă tentantă, mai ales că nu mai prea aveam bani. Așa că pe la 7 mă înființam în ușa crâșmei. Înăuntru un nene mustăcios m-a condus sub o umbrelă neagră în râsete și aplauze la bar. Acolo prietenul meu îi îndeamna pe toți cu glas răsunător să-și ascundă țigările. Îndemn la care toți ca unul încep să pufăie.
Și zici că te-ai lăsat de fumat, ai? Hai, ia o bere. Sigur nu vrei o țigară?
Și-am băut o bere, și-am râs și m-am holbat la tatuajele unuia dintre ei, și când mă gineau că m-aș pregăti de plecare îmi mai vârau câte o bere sub nas…

Așa că, intrată în bar să stau numa juma de ora, că până la urmă azi sunt la serviciu, am ajuns să stau două ore juma în care am băut mai multe beri și mi-am dat seama de următoarele:
1) Englezii chiar se nasc cu băutura în sânge.
2) Englezii sunt extrem de darnici cu băutura.
3) De când nu mai fumez mă pilesc de două ori mai repede. O fi și din cauză că beau tot de-atâtea ori mai cu spor.
4) Nu poți să împaci și capra și varza: politicos e să bei ce ți se oferă și de-abia pe urmă să pleci, dar dacă într-adevăr vrei să pleci sigur o să lași un pahar jumate în urmă.
5) Mahmureala este mult mai blândă, dacă nu chiar inexistentă atunci când nu fumezi.
6) Dacă vrei să te simți cu adevărat bine la băutură, atunci bea lângă britanici.
7) Dacă nu vrei să bei prea mult într-o anumită seară, nu ieși în barurile în care-și fac englezii veacul.

Concluzie: N-am fumat decât pasiv și n-am simțit deloc nevoia să fumez în vre-un alt fel. M-aș fi și lipsit bucuroasă de prima variantă că-mi puțeau hainele după de parc-aș fi luat toată crîșma după mine.

Pentru Josephine

Cap sec! data viitoare dă-mi parola bună!

Cu morocăneală,
Un spermatozoid neiniţiat şi confuz,
Geraldine
aka
Pa

ps. mă simt ca un mic bond amu

Tanti V. în tren

Tanti V. e bucureşteancă. Născută şi crescută în aer curat de capitală. Cunoaşte restul ţării mulţumită ştirilor de la ora cinci, concediilor petrecute la mare şi puţinelor vizite făcute cuscrilor într-un sat de lângă Bucureşti. Având proasta inspiraţie să mă nasc într-un oraş din afara Bucureştiului şi mai apoi să petrec optişpe ani la casă, tanti V. decretase că vin de la ţară. Şi oricât ne-am chinuit eu şi mama să-i explicăm că e o diferenţă foarte mare între oraşul nostru şi un sat, cum ar fi cele patru licee, blocurile şi teatrul, tanti V. stăruia cu un aer indulgent de împărăteasă că nu este aşa.
Pe lângă asta, tanti V. avea o aversiune instinctivă faţă de „nenorociţii de ţărani, lua-le-ar dumnezeu uochii” care se ţineau doar de măgării la ştirile de la ora cinci, ba mai mult, invadaseră şi Bucureştiul ei iubit ca o şleahtă de păduchi.
Astfel încât, în ajunul plecării noastre, toţi vecinii, începând cu doamna Cocoş de vis-a-vis şi terminând cu nea Georgel din capu’ străzii, ştiau că tanti V. îşi va face Paştele la ţară, într-un colţ uitat de lume şi chiar şi de ProTv. Bine-nţeles, sfaturile curgeau gârlă. Să aibă grijă ce haine îşi ia, să nu cumva să-şi pună pantofii cei buni, pentru că după cum se ştie, pe drumurile de ţară se baligă vacile. Să aibă grijă ce mănâncă, Dumnezeu ştie ce pun şi ce nu pun ţăranii ăia în mâncare. Să-şi ia totuşi o plasă în plus cu ea, poate cine ştie, se vor găsi pe-acolo niscaiva ouă de casă şi ceva carne proaspătă de vită, te pomeni c-o primi şi-o sticlă din aia de palincă de-ţi troznesc urechile dup-o duşcă.
A venit în sfârşit şi ziua cea mare. Hotărâsem să luăm trenul de trei jumate, pentru că trebuia să mai ajung şi la serviciu în ziua cu pricina.
La doi jumate când am ajuns acasă, tanti V., incălţată şi cu geaca pe ea, fierbea. Nu de căldură, de nervi. Un sfert de oră cât mi-a luat să-mi fac bagajul, a stat în tocul uşii, analizându-mi fiecare mişcare cu ochi de uliu.
-Vai, fetiţă, târziu te-ai întors! Şi nu ai nici bagajul făcut?! Presimt că o să pierdem trenul.
– Tanti V., în douăzeci de minute ajungem la gară şi biletele le-am cumpărat aseară. Staţi liniştită că ajungem numa’ bine.
-Fetiţă, da’ numa atâtea îţi iei? De ce nu pui şi o geacă mai groasă pe tine, că e frig la ţară.
-Tanti V., mergem la mine acasă. Dacă mi se face frig am de unde lua haine.
-Uite, i-am luat un cadou mamei tale, nu e cine ştie ce… Dacă puneai şi tu nişte bani îi luam ceva mai frumos. Da’ n-ai vrut. Şi nu se putea să mergem cu mâna goală. Auzi, da’ n-ai şi tu o pungă de cadouri, că n-am în ce să-l pun. Phii, târziu e maică. Nu mai ajungem noi la gară. N-ai vreun număr din ăla de taxi în telefon? Că dacă vine şi ne ia de-aici ajungem mai repede. Hai că mă duc să verific dacă am luat tot.
De un sfert de oră tot suni la taxiul ăla. Ţi-am zis că nu vine nimeni să ne ia de-aici, dar trebe neapărat să te încăpăţînezi. Cum dumnezeu poţi fi atât de calmă? Mai avem puţin şi pierdem trenul şi uite, tu eşti stană de piatră. Pe cuvânt dac-am mai văzut aşa ceva. Şi zici că ajungem dacă luăm metroul?
Ptiu, că de când mă ştiu n-am alergat după tren. Stai maică, unde cari şi bagajul meu? nu vezi că ai ditamai măgăoaia în spate?
Ce ţi-e şi cu tinereţea asta. Uite, cu două bagaje după tine şi mă-ntreci. Stai maică să răsuflu. Uf, că tare-i cald.
Am ajuns. Pfiu! Unde-s maică locurile noastre?
După chinuri sisifice, am reuşit să car bagajele până la tren. Ajunse la locurile noastre, tanti V. se face comodă, îşi bulbucă ochii şi priveşte lumea. Apoi turuie. În continuu. Ca o moară stricată. Eu, obişnuită să merg singură cu trenul şi să tac pe tot parcursul drumului, simt că o să-mi iau câmpii. Într-un final mă scuz şi ies pe coridor. Când mă întorc, tanti V. discuta aprins cu o doamnă. Doamna mai avea şi o fată, şi un nepoţel. Mă aşez şi văd cum gazda mea îşi duce mâna pâlnie la gură, pentru a-mi şopti o informaţie existenţială.
-E handicapată biata fată, se-aude şoapta destul de putenică cât să răsune în tot compartimentul. Of, şi-a mai turnat şi un copil. Biata maică-sa.
Roşie toată, m-am prefăcut că n-am auzit şi m-am scuzat pentru a merge la baie. Acolo mi-am aprins nervoasă o ţigară şi-am blestemat ziua în care acceptasem s-o târăsc pe tanti V. „la ţară”.

Tanti V mă calcă pe nervi

Când m-am mutat la tanti V. era început de martie, cu soare ce-i drept, dar soare cu dinţi. Încă o lună cât a mai durat frigul, am făcut foc în cameră de două ori. Tanti se plângea de iarnă şi de cât de scumpe sunt gazele, dar nu ştiu cum se făcea, de fiecare dată când intram la ea, o căldură plăcută îmi moleşea încheieturile. Apoi am observat un calorifer electric aşezat strategic lângă fotoliul ei. Mai târziu am aflat şi explicaţia. Tanti V. era ilegalistă! În spatele patului avea o priză care nu era conectată la „contoar”.
La insistenţele mele, într-o duminică mi-au făcut şi părinţii o vizită. Primul lucru care le-a dat fiori, a fost clovnul de plastic agăţat strategic lângă ieşirea din camera mea:

Au rămas trăzniţi când au văzut gaura cea secsi din geamul de la baie:

Iar mama era să leşine când a dat cu ochii de Michael Jackson cel pudic.
Într-un final, când şi-au mai venit în fire, am insistat să ieşim să ne plimbăm un pic, poate chiar să bem câte un cico pe undeva. Auzind că vrem să ne bucurăm de acea zi însorită, tanti V. a deschis brusc doi ochi mari şi lăcrimoşi:
-A, foarte bine că mergeţi la plimbare. Josephine, du-o pe mama ta şi în parcul cutare. Ştiţi, doamnă, şi mie-mi place să mă plimb prin parcuri, doar că în general merg singură. Ce să faci dacă eşti văduvă şi copiilor nu le pasă de tine?
-Doamna V., de ce nu veniţi cu noi?! E păcat să staţi în casă acum că-i aşa frumos afară!
Cu dinţii încleştaţi şi ochii ieşiţi din orbite, îi făceam semne disperate mamei să tacă.
-O, dar n-aş vrea să vă deranjez. E drept că n-am mai ieşit de mult. Eu i-am mai spus din când în când Josephinei să ieşim la plimbare, dar ştiţi cum sunt copiii din ziua de astăzi. Nu au timp să stea cu noi, bătrânii.
-Josephine! Se poate! O laşi pe doamna V. să stea singură cuc în casă!
Deja mai aveam puţin şi mă sufocam. Simţeam cum mă transform într-o mare vânătă. Tata lângă mine se strofoca să-şi înăbuşe brusca veselie.
-Aş veni, dar nu vreau să se supere Josephine pe mine. Poate vrea să stea doar cu voi…
-Prostii! Ar fi chiar încântată să ne însoţiţi. Nu-i aşa, Josephine?
La privirea fioroasă a mamei mi-am adunat forţele şi le-am transformat într-un surâs livid:
-Da, chiar m-aş bucura. Haideţi şi dumneavoastră, vă rog.
Cu chiu, cu vai, am ieşit din casă. Eu cu tata înainte, bodogănind amândoi despre anumite babe care nu te lasă nici să respiri, mama şi cu tanti V. în spate, discutând despre vreme, vremuri şi copii.
La întoarcere, într-un acces de caritate, aflând că tanti V. îşi va petrece Paştele singură, mama a făcut greşeala fatală de-a o chema de sărbători la noi.

Tanti V. – Camera verde

Dacă e să mă gândesc bine, nu ştiu ce a fost în mintea mea când am decis să mă mut la tanti V. Era început de primăvară, luna lui traistă-n băţ şi simţeam că dacă nu schimb casa o să înnebunesc. După ce am dat de câteva camere absolut deprimante, am ajuns şi la piaţa Galaţi. Pe lângă tot ce văzusem până atunci, casa femeii ăsteia părea un palat. Aşa că am dat o parte din bani şi peste o săptămână m-am instalat. Într-un fel, acum că-mi aduc aminte, mi se face dor de locul ăla. A fost ce-i drept, prima dată în patru ani când aveam şi eu camera mea. Apartamenul făcea parte dintr-un bloc vechi cu două etaje aşezat la colţ de stradă. Avea trei camere, dintre care două (a mea şi a ei) împărţeau un balcon cu vedere în curţile de vis-a-vis. A mea era verde şi nu mai fusese zugrăvită de foarte mult timp, astfel încât căpătase o nuanţă lăptoasă. Ca să ajung în ea, trebuia să trec printr-un coridor pe care se mai aflau cămara, veceul şi baia propriu-zisă. În treacăt fie zis, veceul era uşă-n uşă cu camera mea.
Tanti V. era matinală. Se culca şi se trezea odată cu găinile. Avea şi tabieturi dimineaţa. În primul rând îşi făcea cafeaua. După care mergea la veceu, cu cafeaua şi ţigarea după ea, lăsând bine-nţeles uşa deschisă. Când termina cu treburile ruşinoase, îmi deschidea uşa la cameră să vadă dacă sforăi sau nu. Dacă se întâmpla să fie încuiată, ieşea pe balcon şi cu mâna streaşină deasupra ochilor se chinuia să descifreze prin geam exact în ce poziţie dorm. Apoi dădea fuguţa la televizor să vadă una din telenovelele date în reluare pe AcasăTv. Când se temina episodul, se ridica alene de pe fotoliu şi ieşea pe balcon unde purta câte o conversaţie existenţială cu doamna Cocoş din curtea de vis-a-vis.
Tanti V. îşi propusese să mă îngraşe. Aşa că, seara când ajungeam acasă, mă chema să mâncăm împreună. Gătea bine tanti V. În general, toate felurile erau pe bază de pui. Avea şi un stil aparte de a prepara mâncarea. Foarte meticuloasă şi graţioasă în gesturi, găsise modul perfect de a nu se folosi de linguri sau furculiţe. Cu o atingere aeriană, înfigea una dintre unghiile lungi şi roşii în carne sau cartofi, degusta cu ochii mijiţi de plăcere bucăţica respectivă, apoi, ca să se asigure că nu se înşeală, mai înfigea o dată gheruţa ca o petală de trandafir în bunătăţile preparate.
Tanti V. suferea de lipsa poftei de mâncare. Aşa că înainte de masă luase obiceiul de a bea câte un păhărel de ţuică, aşa, ca să-i deschidă apetitul. Privirea i se împăienjenea pe dată şi lumina bonomiei i se aşternea pe chip. Cu ochi visători îşi aducea aminte de toate prin care trecuse până la respectabila-i vârstă. Avea şi episoade preferate, pe care nu-şi aducea aminte să le mai fi spus vreodată. Tanti V. avea scăpări de memorie.
Mă veţi crede sau nu, îmi era tare dragă tanti V.

Tanti V. – introducere

De când sunt în Bucureşti pot spune, nu fără o oarecare mândrie faţă de spiritul meu aventurier, că am schimbat ceva gazde.
Trei ani i-am petrecut la parterul unui bloc, într-o garsonieră insalubră a unui om proaspăt decedat. După două săptămâni în care ne-am amăgit cu ideea că suntem singurele locatare ale hrubei, eu şi colega mea de atunci ne-am dat seama că ne înşelasem amarnic şi că împărţeam casa cu o multitudine de alte fiinţe, care, departe de a fi deranjate de prezenţa noastră acolo, dădeau toate semnele că ne-ar fi acceptat în marea lor familie.
Prima dată au fost moliile, care s-au arătat foarte încântate de cadoul pe care colega mea li-l făcuse, şi anume un pulover nou-nouţ de lână. De teamă că ne-ar jigni dacă nu ar primi ofranda, au consumat un sfert din ea în două săptămâni. Le-au plăcut şi bomboanele de naftalină pe care le-am adus, aşa că au continuat să-şi facă veacul la noi în dulap.
A doua oară, a fost un şoarece. Din nefericire nu am ajuns să ne cunoaştem foarte bine. Eu una cred că a fost puţin intimidat de ţipetele de întâmpinare pe care le-a primit când şi-a făcut apariţia de după dulapul din bucătărie, şi s-a strecurat ruşinat pe geam.
În ultimă fază, au apărut şi întârziaţii. Marea familie a gândacilor, împărţită pe categorii: copiii firavi şi translucizi în bucătarie şi părinţii, vădit înclinaţi spre delicatese, în baie.
Ne mai vizitau din când în când şi păianjeni, care din nou îşi împărţeau teritoriul cu grijă: în baie veteranii care în general preferau cada şi chiuveta, şi în cameră puştimea ce se înghesuia în colţurile întunecate.
Pot să spun că acestea au fost cele mai cu bun simţ fiinţe pe care le-am întâlnit. Ne iubeau foarte mult, atât de mult că deveneau sufocante la un moment dat. Dar îşi dădeau seama că au greşit şi dispăreau pentru câteva zile, pentru a ne da ocazia să ne căim şi să le ducem dorul. Apoi apăreau din nou, cu căţel, cu purcel şi încingeau petreceri de bun sosit până dimineaţa.
După trei ani de certuri şi împăcări, eu şi colega mea ne-am decis că ar fi timpul să ne lăsăm familia adoptivă să răsufle şi ne-am mutat în gazdă.
Aceasta era o femeie foarte cumsecade şi miloasă. Atât de miloasă că adoptase trei pisici şi un câine. Cu mare părere de rău, am decis să plec şi de acolo, de data asta singură, sperând că voi găsi un loc în care atunci când mă decid să gătesc să fiu doar eu în bucătărie.
Aşa am găsit-o pe tanti V.
Tanti V. e o doamnă simpatică cu păr portocaliu şi unghii luuungi şi roşii. Încă din prima seară petrecută la ea în casă, a ţinut să-mi arate că e o fire liberă şi fără prejudecăţi. În timp ce mă schimbam, la mine în cameră, uşa s-a deschis brusc şi tanti V. şi-a făcut apariţia în prag cu dorinţa vădită de a purta o lungă conversaţie spre a ne cunoaşte mai bine. Privirea zâmbitoare i s-a întunecat pe dată când a observat cum eu, cu o condamnabilă pudicitate, încercam să mă ascund după uşa dulapului.
-Vai fetiţo, te deranjez?
-Nu, tanti V., dar ştiţi, nu sunt obişnuită să port o conversaţie doar în chiloţi…
-Se poate?! Ce ţi-e aşa ruşine, doar suntem între fete! Eu una nu am nimic de ascuns!
Şi într-adevăr, nu avea. Nici dimineaţa când stătea pe veceu:

cu uşa deschisă, ţigarea într-o mână şi cafeaua în cealaltă, nici seara când mă ruga s-o ung cu cremă pe spate, nici după ce petrecuse cu vreo prietenă la fel de amatoare de vin şi ţuică.
Aşa că se aştepta să fiu la fel de darnică cu diversele ipostaze ale corpului meu; şi când făceam duş, şi când mă schimbam, şi când o nevoie mai imperioasă mă împingea spre Michael Jackson cel pudic din spatele veceului.

Iei!

Deci nu-mi vine să cred! Azi am tot 10 vizualizări!

Deci mă ia cu leșin!

Singurul lucru care mă macină acuma e că de ce n-o fi comentând nimeni? (Sor-mea tu stai la locul tău, că destul îmi comentezi în restul timpului.)