E cazul sa devii vegetarian?
Hm, poate
Ai putea deveni vegetarian, dar intai trebuie sa afli mai multe despre asta.

Deocamdata crezi ca renuntand la carne vei duce o viata grea de alergatura de la o piata la alta pentru a-ti asigura cele necesare vietii.

Totusi, ai o motivatie si mai buna decat binele animalelor: vrei sa fii sanatos.

Anunțuri

Gânduri ascunse

Furtună. S-a aşternut o pâclă neagră pe şantier şi vântul bate cu putere. Se aude şuierând prin pereţii containerului.
De ieri sunt din nou singură cel puţin pentru două luni.
I-am spus mamei că e sudor şi m-a întrebat de ce mi-am ales un om brut, eu care citesc atâta şi visez. De când sunt aici însă, am început să văd lucrurile altfel. Majoritatea muncitorilor străini pe care i-am cunoscut aici sunt muncitori din pasiune. În special tineri. E drept că majoritatea sunt sudori. Sunt oameni inteligenţi şi cu bun simţ care de mici au făcut o pasiune pentru o anumită meserie pe care acum o profesează. Cunosc prea puţini studenţi români care să poată admite că urmează facultatea respectivă din pasiune. Majoritatea se gândesc la bani. Nu ştiu, poate o fi de vină şi economia ţării, sau „sistemul”, dar la noi dacă te-ai face sudor şi ai câştiga să zicem o mie de euro pe lună din munca ta, ai fi mai prost văzut decât un funcţionăraş ce-a terminat o facultate obscură şi câştigă zece milioane nemuncite.
Ţin minte că eu înainte să dau la liceu mă gândeam serios dacă să urmez sau nu profesionala, să ies cu o meserie din şcoală. Pentru că pentru mine întotdeauna meseria a fost brăţară de aur. Oi fi citit prea multe basme şi snoave, te pomeni. Dar aş vrea să am un partener de viaţă cu care să-mi pot construi eu cu mâinile mele o casă.
E drept că din când în când mai visez la cai verzi pe pereţi. Mă gândesc că mi-ar plăcea să am soţ un pictor sau un poet sau cine ştie ce alt soi de artist cu care să pot purta discuţii existenţiale sau care să-mi aprecieze frumuseţea, vezi doamne. Dar visele astea le am din ce în ce mai puţin. Pentru că pe zi ce trece îmi dau seama că eu de fapt aş vrea să am o fermă. Cu o casă pe care s-o construiesc după cum vreau eu, cu un soţ bun şi iubitor care să-mi ofere protecţia braţelor sale şi cu o droaie de copii în jurul meu. Bine. Nu o droaie. Dar cel puţin doi.
Pe de altă parte însă, mă macină şi alte soiuri de vise. Cum ar fi să scriu, să pictez, să mă plimb să intru în contact cu oameni pentru care actul creaţiei de orice fel să fie important pentru ei. Şi aici, printre rânduri, ascunsă prin vorbe goale de priviri prea indiscrete, mărturiesc că aş vrea să particip la crearea unei noi ideologii, unui nou fel de viaţă. Mărturisesc că vreau să am un ideal şi să mă înconjor de oameni care visează acelaşi lucru. Trăiesc cu sentimentul că în următorii ani se va întâmpla ori ceva foarte bun ori ceva foarte rău. Da, ştiu, foarte prost spus. Dacă reuşim să ne trezim atât cât mai avem timp, să ne analizăm cu dragoste pe noi înşine şi pe cei din jurul nostru, cred că va fi bine. Să ne dăm seama că o critică constructivă nu este aceea în care îi privim cu superioritate, dispreţ sau chiar ură pe cei care greşesc. Cocalarii şi piţipoancele au saituri dedicate exclusiv lor. Pentru că se îmbracă provocator, pentru că adoptă atitudini pornografice, pentru că nu au un minim de bun gust. Noi cei bine crescuţi, noi cei cu prăjina sub nas îi criticăm cu dispreţ, ne batem joc de ei şi urmărim zilnic saiturile respective pentru a vedea cât de departe poate merge prostia omenească. Pâinea o avem deja iar ei sunt circul nostru. Refuzăm să ne gândim că aceştia sunt deja oameni frustraţi de tot felul de neajunsuri. Că poate duc lipsă de afecţiune sau de bani sau de o vorbă bună. Că poate într-o ţară săracă acesta este singurul mod în care găsesc reuşesc să se simtă apreciaţi sau valoroşi. Refuzăm să ne gândim la lucrurile astea şi contribuim mai mult la frustrările lor.
Scuza noastră este: în felul ăsta îşi dau şi ei seama de penibilul în care se pun. De ce nu putem realiza însă că de fapt asta îi face să să încrânceneze şi mai mult în întunericul în care se zbat? Şi nu doar atât. Majoritatea celor care le folosesc pozele pentru a le posta pe propriile bloguri câştigă binişor de pe urma lor. De multe ori lângă poza unei pitzipoance sau a unui cocalar vezi o reclamă la cine ştie ce parfumuri sau haine de firmă, sau a unei reviste de scandal sau mai ştiu eu ce. Ceea ce se pare un joc murdar.
Protestăm zilnic împotriva violenţei la care suntem supuşi. Dar dispreţul nemăsurat cu care îi privim pe aceşti oameni este tot o violenţă.
Dacă suntem atât de interesaţi de aceşti cocalari, de ce din banii câştigaţi prin umilirea lor nu îi folosim pentru a iniţia să zicem campanii de bune maniere în şcoli? Programe prin care le arătăm de ce greşesc fără a-i desconsidera? Poate că ar fi fericiţi să înveţe.
E mult mai simplu să condamni fără a judeca şi fără a-ţi asuma responsabilităţi.

Şi că tot suntem la capitolul ăsta. Oare nimeni nu a observat că majoritatea celor care critică nu sunt în stare ei înşişi să scrie corect în propria limbă?!

Hai că mă opresc. O să mai scriu pe tema asta cât de curând.

Zilele astea mi-am împărţit somnul cu altcineva. Adică nu am mai dormit singură. Sâmbătă ne-am uitat la două filme şi-am vorbit şi-am râs de toate prostiile. Duminică după prânz a plecat acasă. Asta după ce a mâncat mămăligă pentru prima – şi nu ştiu de ce am senzaţia că şi pentru ultima – oară.

Aseară, lăsându-se alintat cu capul la mine în braţe, s-a uitat la desene animate. Pe urmă am dormit vreo 5 ore. Eu. Că el de-abia a aţipit o oră. Cred că am sforăit şi i-a fost jenă să-mi spună. Că ştia că lucrez azi. Sau i-o fi fost teamă că mă supăr şi-l dau afară în ger. Acum el doarme la el acasă şi eu scriu de la serviciu. Nu ştiu cât o să dureze. Poate că de mâine nu-l mai văd. Dar mă simt bine. Şi ciudat de odihnită. Şi sunt bucuroasă că atunci când o să plec o să iau cu mine o amintire frumoasă.

P.S. Nu. Nu e olandez.

Duminică plăcută, domnule S.

Plouă. Şantierul este gol. Doar noi lucrăm acum. Şi e linişte. Mai avem o oră şi plecăm acasă. Domnul S. m-a salutat mai devreme. Pleca să caute o farmacie. Îl dor dinţii. Nu v-am povestit până acum de el.

Domnul S. este director de şantier, dacă ar fi să folosesc o traducere brută. Anul trecut a ieşit la pensie dar nu poate sta acasă. E o viaţă de când lucrează în şantiere, aşa că-l înţeleg.

Domnul S. e un tiran. Aici el taie şi spânzură. Vrea să ştie tot începând de la când ai fost ultima dată la toaletă şi terminând cu când te-ai spălat ultima dată pe dinţi. Având în vedere că trebuie să coordoneze două sute de oameni, mie mi se pare normal. Dar pe-aici nimeni nu-l prea suportă. În schimb toţi îi ştiu de frică. Eu nu. Mie mi-e simpatic. Pentru mine este ca un bunic cu păr alb şi toane. De fiecare dată când mă vede i se luminează ochii şi-i înfloreşte un zâmbet larg pe faţă.

Domnul S. e bucălat cu mâini dolofane şi mers de răţuşcă răsfăţată.

Câteodată e supărat pe ăia de la sediul principal. Când mă duc atunci să semneze acte se uită la mine, se uită la hârtii şi-mi spune serios: Nu pot. Nu pot, şi-mi arată un deget rozaliu şi dolofan. Uite, vezi? Mă doare. Du-te la R. să-ţi semneze el că-i mai tânăr.

Îi place să râdă. Odată l-a văzut pe Omul cu Nume de Lămâie mergând la toaletă. Lămâie, să nu te caci, că La Signora a făcut curat şi miroase a flori. A flori, Lămâie!

Însoţitorul permanent al domnului S. este domnul Au, care este turc. Domnul Au are un metru jumate înălţime.
Într-o zi, domnul S. îl strigă pe domnul Au. Arcadaş! Te caută un turc mai mare decât tine! În câteva clipe îl vedem pe domnul Au îndreptându-se ţanţoş spre turcul de un metru treizeci.

Când m-a văzut tunsă s-a supărat foc pe mine. Aveam şi noi o fată aici în şantier şi acum avem numa’ băieţi! De ce râzi?! Fugi de-aici că parcă eşti un băieţel! Nu-ţi mai spun Josephine de-acum. Te cheamă Jo.

M-a văzut odată mâncând curmale. Puteai măcar să întrebi! Uite, am gura amară şi ea nici măcar nu-mi oferă o curmală! Aşa, zice muşcând cu poftă, de data asta te iert.

Acuma domnul S. e în căutarea unei farmacii. Sper să găsească una cât mai repede. Şi luni îi fac programare la dentist.
Duminică plăcută, domnule S.

Să fim buni?

Cred că ceva timp nu o să mai scriu aici. Nu pentru că n-aş avea ce. Nici pentru că n-aş avea timp. Şi nu că n-aş vrea.
Atunci de ce?
Pentru că am o senzaţie de disconfort de fiecare dată când mă trezesc în faţa unei pagini albe, fie ea de hârtie sau electronică. Ceea ce mi-aş dori să spun îmi pare ciudat în momentul în care caut un mod de a-l aşterne undeva. Şi totuşi e drept şi logic atunci când îl gândesc. Poate că mi-e greu pentru că este vorba despre Dumnezeu în care cred pe zi ce trece mai mult. Şi această ultimă frază mi se pare acum că întinează taina pe care o ascund în suflet. Mă gândesc la foarte multe lucruri şi am ceva dileme. Toate legate de calea mea spirituală. Care pentru mine este importantă. Nu mi-e teamă să fiu contrazisă sau luată în derâdere. Dar după cum citeam ieri undeva, mi s-a aprins o scânteie în suflet. Pâlpâie mocnit. Şi aşteaptă. Dacă aş avea curajul ştiu că ar deveni o flacără puternică. Dar nu îl am încă. Însă o să vină încet încet. Sunt sigură de asta.

Poate că ceea ce vreau să spun e că mă doare când văd că ne transformăm încet încet în carne macră. Când ne demitizăm existenţa zi de zi, minut de minut. Când ne terfelim şi ne complacem în josnicii. Vedem o maimuţă masturbându-se şi spunem: a, vezi, si ea se masturbează, înseamnă că e natural aşa că de ce n-aş face-o şi eu? Şi totuşi ştim că n-avem dreptate şi că e greşit, dar continuăm să o facem. Pentru că e mai uşor să te accepţi cu bune şi cu rele decât să lupţi să fii mai bun. E mai uşor să te compari cu o maimuţă decât cu o posibilă entitate superioară. Calea de întoarcere pare mai simplă. Nu trebuie decât să urmărim o cărare deja trasată. Pe când să înaintăm e greu. Pentru că nu există cărare. Aşa că hai să coborâm treptele şi să fim animale. E simplu. Nu?

Şi poate că ne plângem şi învinovăţim lumea prea mult. Ţara în care trăim e urâtă, oamenii sunt răi şi hoţi şi laşi şi mincinoşi. Aşa că e mai simplu să închidem uşile. Să ne izolăm în puritatea noastră atotştiutoare.

Hai să uităm că suntem buni. E mult mai uşor să fii rău. E simplu. Mergi pe stradă uită-te la oameni. Sigur găseşti fiecăruia câte un cusur.

Şi pe urmă să zicem uite ce-mi fac oamenii ăştia, din cauza lor sunt eu rău.

Of. M-am pierdut. Ideea este că suntem răi cu toţii, începând cu mine.
Şi mi-aş dori să fim buni. Şi mi-aş dori să fim buni. Înţelegeţi? Adică să nu ne mai uităm cu dispreţ în jur. Faţă de nimeni. Pentru că e rău şi urât şi ne murdărim doar pe noi înşine prin asta. Pentru că ce facem noi de fapt este să ne strofocăm să vedem doar răul şi urâtul când e atât de mult frumos în jurul nostru.

Aş vrea să nu ne mai fie frică să fim buni. Ştiu că în fundul sufletelor ne dorim cu toţii asta, dar ne e teamă de ridicol. Pentru că suntem compuşi din bine şi rău, din trup şi suflet. Şi ne-am uitat sufletul undeva într-o frântură de copilărie. Şi ne creştem copiii ne-copii doar pentru că ne e frică. Şi distrugem vieţi nevinovate doar pentru că ne e frică.

Şi ne distrugem pe noi înşine. Şi vedem asta. Dar stăm cu mâinile în sân şi contemplăm.

Şi ne batem joc de miracolul care ne înconjoară. Deschideţi bine ochii, uita-ţi-vă în oglindă, pipăi-ţi-vă. Chiar nu puteţi să vă daţi seama că EXISTAŢI?! Că vedeţi şi simţiţi? Că asta e un cadou? Nu mai căutaţi defecte, vă rog. Calul de căpătat nu se caută la dinţi, nu? Bucuraţi-vă de ce aveţi.

Şi iubiţi-vă ţara. Dacă nu vă place, nimeni nu vă opreşte să plecaţi în alta care consideraţi că e mai bună. Dar dacă locuiţi în ea, respectaţi-o pentru că de bine de rău ea vă hrăneşte şi vă acoperă. Ea vă protejează şi vă dă o identitate. Aveţi curajul să vă asumaţi o responsabilitate faţă de propria ţară. Şi nu mai aşteptaţi schimbări mari. Că nu are rost. Nu faceţi decât să vă blocaţi în nefericire. Pentru că satisfacţia nu vine când luaţi totul de-a gata. Satisfacţia vine la sfârşitul unei zile de muncă. Şi lucrurile mari pornesc de la micile detalii. Iar micile detalii sunteţi voi.

Aseară la televizor, reprezentantul sindicatului profesorilor a fost întrebat: Nu sunteţi mulţumit de reformele impuse. Dar aţi propus dumneavoastră altele care consideraţi că ar fi mai bune? Nu.
Înţelegeţi? Veniţi cu alternative… Dacă am arunca cu toţii hârtiile la gunoi, puţinii care s-ar abate la un moment dat s-ar simţi ruşinaţi şi s-ar corecta. Dar noi ne gândim ce-are dacă arunc şi eu hârtia asta pe jos? Oricum aruncă toată lumea. Una mai mult sau mai puţin nu contează.

Dacă vreţi cu adevărat o schimbare, porniţi de la voi înşivă în primul rând. Nu vă mai plângeţi de efecte ci combateţi cauza. Prin faptul că trăiţi în această societate sunteţi implicit o parte din cauză.

Ne plângem că nu mai vedem oameni zâmbitori pe stradă. Dar când a fost ultima dată când ne-am uitat la cineva şi i-am zâmbit? Simplu. Din suflet.

Deja am spus prea multe când e atât de simplu. Să fim buni. Începând cu mine.

Balneo Climateric

Peste două ore voi pleca acasă. Mănânc cozonac şi aştept să se copieze nişte hârtii. Nu am nimic interesant de spus. Aşa că voi umple un spaţiu virtual cu nişte cuvinte goale.

Deşi nu ştiu dacă ar fi o idee aşa de bună pentru că nu vreau să fiu responsabilă de păcatele unuia sau altuia. N-aş vrea să fiu unul dintre acei iresponsabili care stând cu ochii fixaţi în tavan rostesc un balneo de plictiseală. Gândiţi-vă un pic la bietul balneo, mic şi înfrigurat, cu ochii bulbucaţi şi strângându-se cât poate de mult în el însuşi, gol de orice fel de îmbrăcăminte, ieşit în lume prin absurd, cum să nu-ţi fie milă de bietul cuvinţel! Şi iată că peste puţin timp, acelaţi iresponsabil dar de data asta cu ochii pe calorifer, scapă un climateric. Al nostru climateric, mai plin, mai durduliu, parcurge aerul în salturi largi şi se izbeşte de balneo mic şi pirpiriu. nemaiţinând cont de lipsa diferenţei de sex îşi împreunează goliciunile sperând într-o revelaţie. Balneoclimateric! Strigă netotul cu igrasie pe tavan şi calorifer de gheaţă. Dar la focul gheenei ce-i aşteaptă pe prietenii noştri balneo şi climateric nimeni nu se mai gândeşte.