Uimitoarea călătorie a GeoGetei partea a III-a, sau, Cum era să fim necinstite lângă o stână din Budești

03 Dec 2010 5 comentarii

by grigoreserizea in Uimitoarea călătorie a GeoGetei prin țara Maramureșului

După cum vă spuneam, ne-am lăsat bagajele la domnii cumsecade și am pornit mai departe înspre mânăstire. Era vreo 4 sau 5 ceasul, încă nu mâncasem nimic (deși din Cavnic până în Budești am bătut-o la cap în continuu pe Pa să ne oprim la haleală), dar luasem cu noi niște cârnăciori și niște brânză pe care urma să-i frigem pe drum.
Și-am mers, și-am tot mers și după juma’ de oră am reușit cu mare greu să ieșim din sat. (Ca o mică paranteză, Budeștiul e unul dintre cele mai lungi și late sate pe care le-am văzut de când mă știu.)
No, și mergeam noi pe malul gârlei și găsim un colț prielnic pentru un grătar. Loc nisipos ascuns de câteva tufe de priviri indiscrete. Ne așezăm tacticos și strângem câteva cioate pentru foc, scot OBeul și-l răsfir după cum văzusem io în emisiunile cu sărvaivări și bag mâna în geantă după banalele chibrituri. Vâr mâna până la încheietură, o mai vâr un pic până la cot, mă mai câznesc până îmi intră și umărul, chibriturile nicăieri. Drăcui un pic și continui căutarea. Nimic. Mă uit sfios la soră-mea care neștiutoare rupea cioatele și-i zic un duios, Pa, chibriturile îs la tine? Ochi de jăratic scăpărător s-au ațintit brusc asupra mea. Încă puțin și nu mai aveam nevoie de chibrituri… Pa era cât pe-aci să-mi dea mie foc cu doar cu privirea. Cum adică dacă chibriturile îs la mine?! Nu trebuia să le ai tu?!
Mda.
Nu-i nimic.
Suntem pe malul râului. Imposibil să nu găsim două pietre din alea albe care scot scântei(cremene, nu?).
O piatră din aia?
O pietricică din aia?
Mnu.
Ne resemnăm și ne pregătim să mâncăm cârnații cruzi uitându-ne cu jale la cioatele și OBeul pregătite artistic de foc. Când… Când mi se năzare că aud o mașină venind spre noi. Sar iute dintre tufe, mă postez pe marginea drumului și dau disperată din mână. Mașina pune o frână cu scârț, se deschide ușa și un nene își bulbucă îngijorat ochii la mine. Fug înspre el și cu răsuflarea tăiată îl întreb: Nu vă supărați, puteți să-mi împrumutați o brichetă? Bietul om cască și mai tare ochii. Eu mă fac mică și mă pregătesc cu stoicism să îndur pumnul în nas pe care mi-l merit cu prisosință. Dar Dumnezeu e bun și are milă de noi cei săraci cu duhul, așa că domnul scoate o brichetă. Eu o iau repede, fug după tufișuri, dau foc la bumbacul din OB și fug inapoi la bietul cetățean care mă aștepta în mijlocul drumului cu portiera deschisă. Îi mulțumesc frumos, omul intră în mașină, își face cruce și pleacă. Eu mă întorc la Obeul meu și constat că se stinge. Soră-mea stătea perplexă lângă el fără să facă o mișcare. Dau să suflu în Obe, urlu la ea să-mi dea o hârtie, ea se precipită, apare cu hârtia și Obeul se stinge.
Mda.
Am mâncat cârnații cruzi cu un pic de brânză și-am plecat.

Soarele cobora încet între dealuri. Noi mergeam agale bucurându-ne de priveliște. Nu eram foarte îngrijorate că nu mai ajungem înapoi în sat, pentru că noile noastre gazde ne spuseseră că sigur o să avem cu ce ne întoarce pentru că lumea se întorcea de la vecernie și sigur se găsea și pentru noi un loc în vreo mașină. Și așa și era. Într-un sfert de oră au trecut cam 20 de mașini înspre sat. Aveam tot timpul din lume să facem poze și să ne râdem, ba chiar să admirăm o familie care se juca cu mingea într-o poiană luminată încă de soare. Am trecut de ei și când să ne-așternem din nou la drum, auzim câteva lătrături iritate. Ne uităm în față și vedem o stână mică cu două fire de brânză atârnate la scurs. Câinii nicăieri. Hmm. Nu era a bine. N-am mai îndrăznit să continuăm, că cine știe de unde ne înhățau namilele. Ne-am oprit noi, s-a oprit și lătratul. Bun, măcar nu veneau înspre noi.
Am cântărit situația. Era târziu și valea începuse să se umbrească. Umblasem însă mult prea mult până acolo, era păcat să nu vedem mânăstirea. Așa că ne-am așezat pe marginea drumului în speranța că va trece vreo mașină și ne va salva. Am stat și iar am stat, mașină ioc. Ba, să nu mint, a trecut una înspre sat.
- Da’ ce faceți domnițelor aici? auzim o voce bună din spate. Ne întoarcem și vedem un nene simpatic la vreo 70 de ani cu un coș în spate.
- D’apăi, ce să facem, vroiam să mergem până la mânăstire da’ am auzit zgomot de câini la stână și-acolo e pustiu și ne e frică să mergem mai departe că nu e nimeni să țină câinii.
- Apăi, bată-vă să vă bată, trebuia să treceți, că ciobanii leagă tot timpul câinii de pază când pleacă din stână. Hai ca vă trec eu pe cealaltă parte.
Și nenea cumsecade ne-a ajutat să trecem.
- Eu mă opresc aici că am o vorbă cu baciul. Tre’ să apară și el acuma. Când vă întoarceți să nu vă fie frică, să-l strigați că-i cumsecade și-o să-și țină câinii.

Ajunse într-un final la faimoasa mânăstire, ne uităm în jur în căutare de oameni.
Liniște.
Pustiu. Nici o mașină. Pesemne ultima care plecase fusese aia care ne-a lăsat în praf cât stăteam la marginea stânii.
Mergem la chilii și-i dăm pe aloo, săru’mâna părinte.
Nimic.
Nu ne dăm bătute și mai strigăm un pic.
După un scârțâit strașnic de podele, apare un domn cu fața năpădită de peri și vinișoare roșii. Îi spunem că vrem să vedem biserica și ne zice să nu ne sfiim, că-i deschisă. Să mergem s-o vedem și pe urmă să ne întoarcem la chilie.
Intrăm în biserică. Ne închinăm cuviincios. Îi mulțumim Domnului că ne-a scăpat de câini. Îl rugăm să ne-ajute s-ajungem cu bine înapoi în sat. Ne ridicăm și inspectăm suvenirurile întinse la vânzare. Eu vreau o cruciuliță dar nu-mi place nici una. Soră-mea în schimb, foarte inspirată, pune mâna pe-o cutiuță de pe care surâdea Maica Domnului și-o zornăie.
- Uite, zăbăuco, chibrituri.
- Da, tu, ai dreptate, hai să le luăm că cine știe când mai avem nevoie de ele.
Scumpe chibrituri. 3,5 lei bucata. Nu-i nimic. Hai să luăm și două lumânări să aprindem, că doară nu suntem păgâne.Lăsăm banii și ieșim. Mergând înspre locul viilor și morților începem să ne sfătuim. Nici un credincios prin preajmă și sfinții călugări se pare că nu au mașini. Nu-i nimic. Îi rugăm să ne treacă de stână. Că nu-s de piatră. Sigur li se face milă de noi.
- Ce faceți aici?!
Uai. Ce-om fi făcut?
- Ne întoarcem sub privirile scrutătoare ale unui puști de 10 ani.
- Păi uite, vrem să aprindem două lumânări. Le-am luat din biserică. Dar am lăsat banii acolo, zic eu zâmbind pe sub mustăți de prichindelul ăsta care se crede om mare.
- Mda. Bine. Chibrituri aveți?
- Da, zic eu convinsă în timp ce soră-mea îi zornăie cutia-n față.
Maamă, ce puști agasant!
- Mda. Chibrituri aveți?
- Da, zic eu simțind că-mi sare muștarul. Le-am luat din biserică. Am plătit și pentru ele. 3 cinzeci cum spune pe cutie.
- Hm. Aia e tămâie.
- A. casc eu gura în timp ce soră-mea se uită stupefiată în cutie.
- Dați lumânările încoace că vi le aprind eu. Brusc, prichindelul de 10 ani părea cu un cap mai înalt decât noi.
- Auziți, zice tot el când se întoarce cu lumânările aprinse, da’ voi unde dormiți în noaptea asta?
- Cum unde? În sat.
- Nț. N-ajungeți voi până acolo, că e plin de câini de stână.
- Hm.
- Și aici sigur nu dormiți, că asta e mânăstire de călugări, continuă el foarte convins.
- Hmm.
- Da’ dacă mai mergeți în sus spre pădure, o găsiți o casă părăsită. Puteți dormi acolo. Unde mergeți? Casa e acolo! strigă el după noi cu un braț durduliu îndreptat înspre neant.
- Lasă, ne-a zis un domn de-aici din chilie să-l strigăm după ce vedem biserica.
- Degeaba. N-o să vă ajute. Mai bine mergeți la casa aia.
- Bună seara domnițelor, auzim în sfârșit vocea slavatoare a domnului cu fața roșie. Hai că v-am făcut o cafea. S-a lăsat frigul, nu puteți porni așa zgribulite la drum.
- Vai, mulțumim frumos.
Recunoscătoare, ne apucăm să sorbim poșirca caldă cu gust de nes, în timp ce ne zbăteam creierii cum să-l rugăm pe nenea cumsecade să ne treacă de stână. Între timp, puștiul care dispăruse se întoarce însoțit de un călugăr impunător care ne dă binețe și ne invită să plecăm că s-a întunecat și să nu ne prindă noaptea-n drum.
Nenea cel binevoitor se uită sfios la purtătorul de sutană, ne salută și se face nevăzut.
Călugărul face un semnul crucii deasupra noastră și ne urează să ajungem sănătoase.
Din spatele lui, țâncul se uită la noi cu ochi reci în timp ce adaugă un, mda, mai bine că nu mergeți la casa părăsită, că am auzit că sunt vipere pe acolo.

Va urma.