Uimitoarea călătorie a GeoGetei partea a II-a, sau, Lungul drum al Budeștilor

03 Dec 2010 2 comentarii

by grigoreserizea in Uimitoarea călătorie a GeoGetei prin țara Maramureșului

Uai, deci tocmai am citit ce-am scris la uimitoarea călătorie partea I și mi-am dat seama că v-am plictisit îngrozitor și nici măcar nu v-am arătat poze. Asta nu înseamnă că o să vă arăt poze acum ci înseamnă doar că o să încerc să vă plictisesc mai puțin.
Bun.
Rămăsesem la dimineața în care ne hotărâm să plecăm din Cavnic spre Budești. Distanța dintre cele două localități este de 16-17 km, dintre care 3 km trebuia să urcăm până în vârf de deal iar restul era doar o coborâre lină. Cum ne aflam la început de drum și nu eram încă obișnuite cu urcușul ne-am bucurat foarte mult când s-a oprit o mașină lângă noi iar cuplul din ea s-a oferit să ne ducă până în sat. Noi le-am mulțumit frumos și i-am rugat să ne lase în vârful dealului ceea ce au și făcut. Restul drumului până în Budești l-am parcurs pe jos.

Pe măsură ce ne apropiam de intrarea în sat rucsacii deveneau din ce în ce mai grei iar noi din ce în ce mai obosite așa că am intrat în primul magazin din sat să ne luăm ceva de mâncare și să ne odihnim puțin. Cât am stat acolo doamna de la magazin a profitat de ocazie pentru a se tocmi cu noi pentru o cameră. Dat fiind că eram tinere și drăguțe s-a oferit să ne facă și o reducere, 60 de lei camera, 70 dacă făceam și duș. Eram atât de obosite încât aproape am fi căzut în capcană dacă n-aș fi avut inspirația să mă uit mai bine prin dugheană. Era plin de muște peste tot, gresia din albă și lucioasă devenise crem spre gri și lipicioasă iar doamna mirosea suspect a ceapă stătută. Decorul ne-a dat forțe noi așa că ne-am săltat saricile în spinare și pe-aci ți-e drumul.

Când mergi din Cavnic în Budești ai mai multe lucruri de văzut:
- priveliștea fantastică,
- locul mistic unde mașina sau sticla cu apă urcă în deal (sau coboară în vale, nu mai știu cum era),
- biserica cea veche de lemn în care după cum se spune stă zaua lui Pintea Viteazul și, dacă mai ai chef să urci,
- mănăstirea din Budești.
Noi ne-am bucurat de priveliște, am ratat locul mistic de care am aflat mult după ce trecusem de sat, iar acum ne îndreptam vertiginos spre cămașa lui Pintea.

Ajunse la o intersecție i-am întrebat pe sătenii așezați la o horincă unde e biserica veche. Ne-au arătat o stradă și ne-au zis să mergem la prima casă, să strigăm și să întrebăm de. de. de un tip a cărui meserie e aceeași cu a unui țârcovnic dar ei i-au spus cumva într-un fel de nu mai știu cum îi spune.
Fiind deștepte ne-am conformat. Mergem la prima casă, batem la poarta de fier, strigăm pe două voci un alloo puternic și pițigăiat iar când apare în sfârșit cineva la geam auzim un bas vesel în spate, hă hă! am zis la prima casă cu poartă de lemn, hă hă.
Mda.
Ne mutăm la prima casă cu poartă din lemn care era a doua pe stradă, strigăm și-acolo un pic până-l supărăm pe unicul câine din Maramureș care nu se afla în lanț ci se postase promițător în fața noastră, și vedem cu multă bucurie un nas roșu ieșind pe prispă. Îl întrebăm de țârcovnic(eu tot așa îi zic) pe mândrul posesor al nasului, care țârcovnic se arată și el supărat pe prispă. Fiind duminică era la un șpriț. Morocănos și taciturn ne-a condus până la biserică, a descuiat și-a rămas la intrare până am căscat noi gura la picturi și la faimoasa cămașă înrămată artistic lângă ușă, după care nu ne-a lăsat să ieșim până n-am contribuit cu ceva la cutia milei. Am scos niște bani și m-am îndreptat înspre sus-numita cutie. ‘Lasă tu tabla aia, dă-i încoa’ că eu mă ocup de ei’, (nu știu de ce am senzația că s-a ocupat de ei până la crâșma din intersecție) după care a încuiat și a plecat.
Eu cu mica Pa am rămas în curtea bisericii unde era și un cimitir foarte vechi, ne-am bucurat de soare, ne-am inspectat bătăturile și am făcut poze. Rar am văzut cimitir mai frumos. Era ca o grădină plină de pomi și buruieni frumos mirositoare printre care stăteau rătăcite câteva cruci bătute de vreme.
Până la urmă ne-am plictisit de atmosfera de veci și ne-am ridicat cu mare greu de pe banca din lemn masiv din fața bisericii să pornim la drum. Ajunse din nou la intersecție am stat din nou în cumpănă. Nu știam ce să facem, să mergem la faimoasa mânăstire de care ne povestise toată lumea sau să pornim înspre Ocna Șugatag? Mânăstirea a câștigat până la urmă, că eram obosite și ni se spusese că-i aproape de sat.
Cum nu apucasem încă să mâncăm i-am zis lu’ soră-mea că cel mai inteligent ar fi să ne oprim la ieșirea din sat pe undeva și să pornim un mic focșor la care să frigem un cârnat după care puteam să mergem liniștite mai departe. Era 3 ceasul și dacă chiar ne prindea întunericul înainte să coborâm ne-am fi milogit la mânăstire să ne primească. E mânăstire până la urmă, nu? N-avea să ne alunge ca pe niște poame acre în mijlocul pustietății.

Zis și făcut. Ne-așternem la drum și-ajungem la o cotitură. Lângă noi mergea agale o bătrânică în strai de sărbătoare(era duminică doară și lumea fusese la biserică).
- Maică, nu te supăra, pe unde până la mânăstire? E departe?
- Departe maică, la 5 kilometri de sat.
- O, păi asta nu-i așa departe, că doară sântem tinere și avem picioare bune.
- Așa-i maică, bat-o s-o bată de tinerețe că mult mai meream și io la vremea mea. Dacă nu vă grăbiți, drumu’ meu i tot într-acolo numa’ că mă opresc câteva case mai devreme.
Și de mult sunteți pe drumuri? Da cine v-o pus bată-vă norocul să vă-ncărcați așa la drum?
Da că tot veni vorba… Știți că arată și la televizor că în alte țări sun oameni negri. Da’ nu negri așa ca țiganii noștri, nu, negri de nu-i vezi noaptea, așa de negri. Cică or fi venit și pe la noi prin țară. Io prin sat n-am văzut, da’ o prietenă de-a mea s-a dus cu trenul până la Brașov de unde zici că veniți și voi, lung drumu’, că i-am și zis, ce ți-o fi venit să-ți urci ciolanele alea bătrâne în tren? Dacă rămâneai pierdută pe-acolo și tu de-abia-ți duci bășinile, hi hi hi.
No și cum era ea în tren se urcă lângă ea un negru din ăla de care v-am zis. Iară ea se uită la el, mă și se uită și se uită și se tot minunează, că vezi, nu mai văzuse pe nimeni așa negru. Și se tot uită la el și-l tot întreabă, că negrul învățase românește așa de bine de te minunai, da’ maică, toți îs așa negri de unde vii matale? Da maică, toți. Și mama, și tata? Da’ maică toți. Da’ maică, să nu te superi pe mine că te întreb atâta, da’ de unde ești matale? Apăi maică, eu îs din Nigeria. Din Nigeria? Și al cui din Nigeria ești tu? hi hi hi! Al cui din Nigeria ești tu? Hi hi hi!
No, maică, aici mă opresc și eu. Drum bun și să vă dea Dumnezeu sănătate și bărbați frumoși. A, și când ajungeți la pod, mergeți la dreapta și-o țineți tot înainte și cînd se termină satul mai mergeți 3 kilometri și-ați ajuns. Hi hi hi! Al cui esti din Nigeria!

Râzând în hohote ne-am continuat drumul, am trecut și de pod și deja ne așteptam să vedem capătul satului. Și am mers, și am mers, și am mers și după juma’ de oră tot nu dădeam de nenorocitul ăla de capăt. În schimb, din fiecare curte vedeam ochi curioși urmărindu-ne cu privirea. Că deh, era duminică și toată lumea pe băncuță la povești. Cum aveam sticla cu apă pusă cumva la cingătoare, dau să pun mâna pe ea și-o văd cu stupoare cum îmi scapă printre degete și se izbește de pietrele ascunse-n praf. Buf și fleoșc. Din fericire oamenii erau tot pe băncuță și ne priveau, așa că m-am apropiat de-o poartă și i-am rugat să ne înlocuiască sticla. Ceea ce au și făcut după ce ne-au convins să ne așezăm lângă ei spre a ne odihni.
Din vorbă-n vorbă ne-au propus să dormim acolo, că aveau casa bătrânească goală șă era păcat să ne lase așa pe drumuri, mai ales că se și apropia noaptea. Am acceptat bucuroase și ne-am lăsat bagajele la ei după care am pornit spre mânăstire.

Urmează, Uimitoarea călătorie a GeoGetei – partea a III-a, sau, Cum era să fim necinstite lângă o stână din Budești